Sfântul Nectarie de Eghina
Despre credinţă
Atunci răspunse Nathanail şi zise lui lisus: învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti împăratul lui Dumnezeu (In 1:49)
Minunată cu adevărat este, fraţi creştini, spontaneitatea credinţei dreptului Nathanail, care numai ce L-a văzut pe Domnul, că îndată a şi crezut întru adevăr. Cine nu ar rămâne uimit, cunoscând necredinţa poporului israelit, în faţa unei mărturisiri de credinţă atât de spontane, precum cea a lui Nathanail? Sfântul Evanghelist Ioan, vorbind despre necredinţa iudeilor, zice că nici fraţii Lui nu credeau întru El. Nu este oare lucru de mirare că cei de un neam cu Domnul, fraţii şi apropiaţii Lui, care îl vedeau pe Domnul în fiecare zi şi vedeau atâtea minuni şi primeau atâtea învăţături, erau necredincioşi, iar Nathnail, care L-a văzut pe Domnul numai pentru puţine clipe şi care nu a fost învrednicit a vedea nici una dintre minunile Lui, să creadă nemijlocit şi de îndată? Cine l-a învăţat pe el? Cine l-a convins pe el cu privire la identitatea Mântuitorului? Această nedumerire a noastra o dezleagă cuvintele Mântuitorului pe care le-a spus când l-a văzut pe Nathanail venind la El. De bună seamă, cuvintele acelea ne dau nouă întreaga dezlegare a acestor nedumeriri. Aceste cuvinte îl numesc pe Nathanail fără de vicleşug, adică israelit adevărat, bun şi plecat spre primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Aşadar virtuţile adevăratului israelit erau simţirile treze şi neadormite din sufletul lui Nathanail, care i-au descoperit ochilor lui sufleteşti caracterul slăvit al Domnului nostru Iisus Hristos. Fiindcă inima cea bună şi curată L-a întrevăzut pe Dumnezeu şi i L-a descoperit pe El acolo unde o inimă vicleană nu poate să vadă. Şi chiar de i S-ar arăta ei şi chiar de i S-ar descoperi, nu ar putea să-L recunoască. Aceasta mai înainte văzând-o profetul Isaia, în duhul profeţiei, a zis: ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi Eu să-l vindec. Aşadar este limpede că necredinţa este reaua odrăslire a unui suflet stricat şi a unei inimi pervertite, fiindcă inima fară viclenie şi curată Il descoperă pretutindeni pe Dumnezeu, pretutindeni îl recunoaşte pe El şi crede pururea şi fară de îndoire în existenţa Lui. Un om curat cu inima, de îndată ce îşi întoarce privirea către lumea întregii făpturi, adică spre cer, spre pământ, spre mare şi spre toate cele dintr-însele, va observa aceste lumi diferite unindu-se şi corespunzându-şi, armonizându-se, mulţimea nesfârşită a corpurilor cereşti, nenumăratele mulţimi ale înaripatelor şi târâtoarelor, şi toate speciile de animale de pe faţa pământului, felurimea plantelor şi pomilor, bogăţia peştilor mării, care toate strigă împreună cu David uimitoarea prezenţă a lui Dumnezeu pretutindeni: Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! Unul ca acesta, din imboldul inimii lui bune, Il descoperă pe Dumnezeu şi în lumea harului Bisericii, de care cel viclean se depărtează. Cel curat şi bun cu inima crede în Biserică, se minunează de unitatea ei duhovnicească, Il descoperă în Taine pe Dumnezeu, în adevărul învăţăturilor, în poruncile Legii, în faptele sfinţilor, în toată fapta cea bună, în tot darul desăvârşit şi în toată făptură. Aşadar, pe bună dreptate Domnul, în Fericirile Lui, a zis despre cei ce au inima curată: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu, şi era drept foarte să îi învrednicească pe ei de vederea lui Dumnezeu, fiindcă El S-a descoperit pe Sine ca într-o icoană în faptele Lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu