LUMINA SFANTA, un pic de primavara, o urare si un premiu !

sursa filmuletului cu Lumina Sfanta de astazi AICI

RUGĂCIUNEA PENTRU PRIMIREA LUMINII SFINTE CITITĂ DE PATRIARHUL IERUSALIMULUI

Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, Înţelepciune începătoare de lumină a Tatălui Celui fără-de-început, Carele locuieşti întru lumina cea neapropiată, Carele ai poruncit luminii să strălucească dintru întunerec, Carele ai spus să fie lumină şi a fost lumină, Doamne, Dătătorule- de-lumină, Carele ne-ai scos din întunericul înşelăciunii şi ne-ai călăuzit la lumina minunată a cunoştinţei Tale, Carele ai umplut de lumină şi bucurie tot pământul prin venirea Ta în trup aici şi cele de dedesubt prin pogorârea Ta la iad, după care Tu ai vestit lumina tuturor neamurilor prin sfinţii Tăi apostoli, Ţie Îţi mulţumim că prin credinţa cea dreaptă ne-ai scos din întuneric la lumină şi ne-am făcut fii ai luminii prin sfântul Botez şi am văzut slava Ta plină de har şi adevăr (Ioan 1, 14).

Dar o, Dătătorule-de-lumină Doamne, Carele eşti lumina văzută de cei care au stat în întuneric; Stăpâne Doamne, Carele eşti Lumina cea adevărată, care luminezi pre tot omul care vine în lume (Ioan 1,9), singura Lumină a lumii şi lumina vieţii oamenilor, de a Cărui slavă este plin tot universul, căci Tu ai venit ca lumină în lume prin pogorârea Ta în trup, deşi lumea a iubit întunericul mai mult decât lumina. Dătătorule-de-lumină, Doamne, ascultă-ne pre noi, păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, care în acest ceas stăm lângă acest preasfânt şi de-lumină-purtător Mormânt şi ne primeşte pre noi care cinstim Patimile Tale curate, preasfântă răstignirea Ta, moartea Ta de bună voie şi punerea şi îngroparea trupului Tău cel fără de viaţă în acest preacinstit Mormânt al Tău, şi Învierea Ta cea de a treia zi pre care începem să o prăznuim cu bucurie, pomenind pogorârea Ta la iad prin care ca un Stăpân ai slobozit prin strălucirea Dumnezeirii Tale sufletele drepţilor ţinute acolo, umplând cele mai de jos de lumină. De aceea prăznuind cu inimă plină de bucurie şi cu duhovnicească bucurie în această preabinecuvântată Sâmbătă, preamântuitoarele taine împlinite într-un mod dumnezeiesc, potrivit Ţie, pre pământ şi sub pământ, pomenind adevărata lumină lină (înveselitoare) şi de dorit, care a strălucit dumnezeieşte peste aceştia în cele mai de jos, şi într-un chip dumnezeiesc a strălucit din Mormânt, facem vădită Lumina care arată Teofania Ta, Cel care ai venit în lume pentru noi. Căci aşa cum în această noapte mântuitoare şi strălucitoare toate se umplu de lumină, cerul şi pământul şi cele de dedesubt prin taina fericitoare a pogorârii Tale la iad şi învierea Ta cea de a treia zi din mormânt, cei ce primesc cu evlavie din această Lumină neîncetat aprinsă şi pururea strălucitoare o trec celor ce cred în Tine, Lumina cea adevărată, şi noi Te chemăm şi Te rugăm, Preasfinte Stăpâne, ca să arăţi acest dar de sfinţire plin de harul Tău dumnezeiesc prin harul preasfântului şi de-viaţă-purtătorului Tău Mormânt şi să binecuvântezi şi să sfinţeşti pre cei ce se ating de ea cu cucernicie, slobozindu-i de întunericul patimilor, şi să ne faci vrednici de preastrălucitoarele Tale sălaşuri unde străluceşte lumina cea neînserată a Dumnezeirii Tale. Dă-le, Doamne, sănătate şi viaţă bună, umple casele lor de tot binele. Dătătorule-de-lumină, Stăpâne, ascultă-mă pre mine, păcătosul, în acest ceas şi dă-ne nouă şi lor să umblăm în Lumina Ta şi să locuim în ea cât timp vom avea lumina vieţii de faţă. Fă, Doamne, ca lumina faptelor noastre bune să lumineze înaintea oamenilor, ca ei să Te slăvească pre Tine împreună cu Cel fără-de-început al Tău Părinte şi Duhul Tău cel Sfânt. Căci Tu ne-ai aşezat lumină neamurilor, ca să luminăm pre cei ce umblă întru întuneric, dar lucrând răul, am iubit întunericul mai mult decât lumina, căci oricine face răul urăşte lumina, după cuvântul Tău cel nemincinos.

De aceea păcătuind, ne poticnim zilnic pentru că umblăm în întuneric. Dă-ne să vieţuim restul zilelor noastre cu ochii minţii luminaţi. Dă-ne să umblăm ca fii ai luminii în lumina poruncilor Tale, albeşte veşmântul strălucitor al sfântului Botez pre care l-am înnegrit cu faptele noastre, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină. Dă-ne să îmbrăcăm armele luminii ca să îndepărtăm pre stăpânul întunericului ce se preface în înger al luminii. Doamne, aşa cum în această zi ai strălucit celor ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii, tot aşa străluceşte în inimile noastre lumina Ta neînserată, ca strălucind cu lumina aceasta şi arzând în credinţă, să Te slăvim pre Tine, singura Lumină lină a Luminii celei dătătoare-de-lumină în veci. Amin!

sursa rugaciunii





si... premiul!

care nu are reguli... singura regula a acestui premiu este: se "ridica" si se posteaza pe blogurile acelor persoane care imi sunt prietene/prieteni.

Eu il daruiesc cu drag tuturor celor care imi sunteti prieteni,deci nu va sfiiti, luati-l si postati-l pe blogurile voastre si pastrati regula: nu il daruiti personal nimanui, si daruiti-l de fapt tuturor, insa asteptati sa va vedeti PRIETENII!

Lumina in suflet si in viata, dragii si dragele mele!
Praznic cu sanatate si bucurie!
Hristos a Inviat, bucuria mea !
Ana

Predica la Sfintii Apostoli Petru si Pavel

In tot pamintul a iesit vestirea lor si la margimile lumii cuvintele lor (Psalm 18, 4)
Iubiti credinciosi,

Sfinta noastra Biserica praznuiestre astazi pomenirea Sfintilor si intru tot laudatilor Apostoli Petru si Pavel, cei dintii pe scaun sezatori si propovaduitori ai Evangheliei lui Hristos. Cine dintre fiii Bisericii noastre nu a auzit de numele lor? Cine nu a citit cit de putin despre viata lor? Cine nu s-a indulcit de invataturile lor cele folositoare de suflet care se citesc si se cinta in toate zilele prin sfintele biserici?

Insa, a vorbi dupa vrednicie despre Sfintii Apostoli Petru si Pavel, acesti mari stilpi ai Bisericii lui Hristos, este cu neputinta pentru noi pacatosii, deoarece numai Dumnezeu stie ostenelile, chinurile si nevointele pe care le-au depus ei la propovaduirea Sfintei Evanghelii, dupa inaltarea Domnului la cer.

Insa, avind nadejde in rugaciunile Sfintilor Apostoli, indraznim sa vorbim pe scurt despre viata si unele invataturi din epistolele lor spre lauda ucenicilor lui Hristos si spre folosul nostru sufletesc.

Pe Sfintul Apostol Petru l-a odraslit Betsaida Galileii, fiind fratele mai mic al Sfintului Apostol Andrei si fiu al lui Iona pescarul. Adincurile invataturilor omenesti, neavind de la cine le invata, Simon-Petru, caci asa se chema inainte de alegerea sa, a ramas fiu credincios al tatalui sau, care l-a deprins de mic sa prinda peste in apele lacului Tiberiada, pentru a-si cistiga piinea cea de toate zilele.

Aici, pe malurile Tiberiadei, s-a nascut, a copilarit si a crescut Sfintul Apostol Petru. Aici a deprins el mestesugul pescuitului. Aici a invatat el a visli pe valuri, a cirmui corabia, a infrunta furtunile, a arunca undita in apa, a cirpi mrejile, a rabda truda, a suferi de foame si de sete sau a astepta fara somn, nopti de-a rindul pina putea sa pescuiasca ceva.

Apoi, casatorindu-se si auzind ca Sfintul Ioan propovaduieste despre Mesia, a primit de la el, impreuna cu Andrei, fratele sau, botezul pocaintei in apele Iordanului, nestiind ca aproape de casa sa, in cetatea Nazaretului, locuieste Acela care avea sa fie Dascalul si Invatatorul sau. Si iata ca vine Hristos cel mult asteptat. Iese la propovaduire, trece prin Capernaum si prin Betsaida, coboara la malul Tiberiadei, cauta corabia lui Iona Galileeanul, afla pe Petru, il cheama la Sine, ii schimba numele din Simon in "Chifa", care se tilcuieste "Piatra" sau Petru si astfel il face pescar de suflete omenesti, sau "vinator de oameni", cum i-a zis Mintuitorul, cind l-a chemat la apostolie. Din ceasul acela, Petru isi lasa casa si sotia, isi lasa patria si corabia in voia Tatalui, se alatura lui Hristos si devine cel mai rivnitor apostol.

La picioarele Domnului a invatat Petru adincul teologiei. Aici a auzit cuvinte nemaigraite vreodata de om, a vazut minuni nemaiauzite pe pamint, a simtit bucurii nemaicunoscute pina atunci de muritori. Din aceste pricini, Petru a crezut ca Iisus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu (Matei 16, 16), pe Care marturisindu-L a primit de la El cheile imparatiei cerurilor, adica puterea de a lega si dezlega pacatele oamenilor (Matei 16, 19).

Cu rinduiala lui Dumnezeu a fost lasat sa se lepede de Hristos de trei ori, in vremea patimii Sale, din trei pricini: pentru a se smeri mai mult, pentru a plinge mai cu amar in toata viata sa (Matei 26, 75) si pentru a avea mai multa mila de cei pacatosi, fiind foarte aprins pentru Hristos. Dar, dupa Inviere, aratindu-i-se Domnul, i-a incredintat pastoria oilor si a mieluseilor Sai, ca semn ca i s-a iertat pacatul sau.

Dupa pogorirea Sfintului Duh, Sfintul Petru, verhovnicul celorlalti apostoli, se umple de nespusa rivna si putere de sus; leapada frica, arunca valul indoielii, lasa toata nestiinta si incepe primul a vorbi despre Hristos in adunari, pe strazile Ierusalimului, in templul lui Solomon. Peste tot invata, face minuni, vindeca bolnavi, mustra, sufera inchisoare. Si asa, predica Evanghelia fara odihna in Ierusalim, in Samaria, in Iope, in Lidia si ajunge pina la Roma unde, apoi, este rastignit cu capul in jos, in timpul imparatului Nero, dupa dorinta sa, zicind ca nu este vrednic sa fie rastignit asemenea lui Hristos. Sfintele sale moaste se pastreaza, dupa traditie, in biserica Sfintul Petru din Roma.

Sfintul Apostol Pavel era tot evreu de neam, nascut in Tarsul Ciliciei (Turcia de astazi), care, mai inainte de a crede in Hristos se chema Saul. A crescut de mic la picioarele unui mare invatat iudeu, anume Gamaliil. De la el a invatat Pavel adincul scripturilor, tilcul proorociilor, puterea Legii lui Moise, psalmii lui David si sfintenia templului, pentru care era plin de atita rivna.

Nefiind inca luminat cu puterea Duhului Sfint, el nu credea ca Hristos este Mesia cel asteptat. Nu putea intelege taina rascumpararii omului, nu stia ca Petru si ceilalti apostoli vor vina toata lumea la dreapta credinta si ca, nu peste multe zile, va fi si el un apostol al neamurilor, impreuna cu ceilalti doisprezece. De aceea, crezind ca ucenicii lui Hristos sint niste incepatori de eresuri, cu nespusa minie s-a pornit asupra lor ca sa-i prinda si sa-i dea in miinile arhiereilor spre judecata. Pe calea Damascului, insa, i se arata in vedenie Iisus Hristos, ii spune gresala, ii ridica sufletul pina la al treilea cer (II Corinteni 12, 2), ii descopera taina crestinatatii si il trimite sa vesteasca Evanghelia mintuirii la neamuri.

In Damasc a primit botezul de la Apostolul Anania (Fapte 9, 17-18). Apoi a stat trei ani in pustiul Arabiei, pregatindu-se cu multe rugaciuni, cu post si cu lacrimi pentru noua sa misiune. Caci singuratatea intotdeauna inalta pe om, il pregateste pentru jertfe mari, il invata taina rugaciunii adevarate. De aici, Pavel s-a suit la Ierusalim sa vada pe Sfintii Apostoli, de unde a luat apoi porunca sa vesteasca Evanghelia, incepind din Antiohia.

Sfintul Pavel a facut astfel trei calatorii misionare impreuna cu Varnava, cu Sila, cu Marcu, cu Luca si cu Timotei, propovaduind ziua si noaptea, cu timp si fara timp, vestea cea buna, mai intii in Antiohia, in Cipru; apoi in Asia Mica, in Pamfilia, Frigia, Galatia cu cetatile Listra, Iconiu, Derbe, Milet si Efes, unde a patimit multe de la pagini si iudei. Apoi, indemnat de Duhul Sfint (Fapte 16, 9) a trecut in Macedonia si in Ahaia (Grecia), propovaduind in cetatile Filipi, Bereea, Tesalonic, Corint si Atena, unde a grait de pe inaltimile Areopagului si a uimit pe inteleptii ei.

Intarind cu multe minuni cele propovaduite de el, a rinduit in toate cetatile preoti si episcopi la bisericile intemeiate printre pagini, precum pe Timotei la Efes si pe Tit in insula Creta. Apoi marele Apostol Pavel s-a suit pentru ultima data la Ierusalim, unde a fost prins de evrei si tinut in lanturi si in temnita peste doi ani.

In cele din urma, la cererea sa, a fost dus cu mari primejdii la Roma, predicind si aici Evanghelia mintuirii inca doi ani "cu a sa cheltuiala". Iar in anul 64 dupa porunca aceluias tiran, Nero, a fost prins si i s-a taiat capul, in Roma. Si asa s-a savirsit vasul cel ales, Pavel, Apostolul neamurilor, lasind in urma sa nenumarate biserici si episcopi, impreuna cu paisprezece epistole apostolesti pline de dumnezeiesti invataturi. Dupa traditie mormintul sau se afla la Roma, in biserica "Sfintul Pavel din afara zidurilor".

Iubiti credinciosi,

Mare este praznicul de astazi, caci praznuim pe doi dintre cei mai rivnitori si mai curajosi apostoli, pe Petru cel foarte rivnitor si pe Pavel, vasul alegerii, cum il numeste Hristos. Petru era un pescar galileean sarac, chemat de Domnul impreuna cu fratele sau mai mare, Andrei, Care le-a zis: Veniti dupa Mine si va voi face pescari de oameni. Si indata, lasind mrejele, au mers dupa El (Marcu 1, 17-18).

Vedeti ca n-au mers singuri la apostolie, ci dupa ce i-a chemat Hristos? Vedeti ca nimeni nu poate fi apostol, episcop, preot si propovaduitor al Sfintei Evanghelii, daca nu este chemat, ales, sfintit prin hirotonie si trimis de Hristos? Astazi sint multi care se socotesc predicatori si propovaduitori ai cuvintului evanghelic, fara a fi chemati de nimeni, fara a fi hirotoniti, adica fara a primi harul Duhului Sfint. Paziti-va de acesti falsi apostoli care fac aceasta din mindrie sau pentru lauda si scopuri pamintesti si care rastalmacesc invatatura Sfintei Evanghelii.

Apoi vedeti cit de repede au lasat Petru si Andrei toate si au urmat lui Hristos? Nu s-a mai gindit Petru la tatal sau, nici la corabie, nici la femeia si soacra sa din Capernaum, caci el era casatorit, ci un singur gind avea: sa urmeze si sa slujeasca lui Hristos pina la moarte, sa invete de la El tainele credintei, sa deprinda de la Mintuitorul smerenia, blindetea, rabdarea, suferinta, iubirea de oameni si iertarea. Sa invete in scoala lui Hristos adincul teologiei, puterea rugaciunii, mestesugul predicarii cuvintului, adica al "vinarii de suflete" pentru imparatia lui Dumnezeu, curajul de a se jertfi pentru Evanghelie si sa primeasca darul facerii de minuni. Si ce credincios a fost Sfintul Petru fata de Hristos! Ca cel dintii dintre toti ii urma si lua cuvintul in numele celorlalti, si implinea poruncile Lui.

Trei ani a stat Sfintul Petru cu ceilalti Apostoli linga Mintuitorul pentru a se pregati sa vesteasca Evanghelia in lume. Dar, pina "nu s-au intarit cu putere de sus", adica pina nu s-a coborit peste Apostoli harul Duhului Sfint in chip de limbi de foc in ziua Cincizecimii, nici unul dintre ei nu era vrednic si pregatit indeajuns sa-L vesteasca pe Hristos pe pamint si sa-si dea viata pentru El. Ca nu-i de ajuns numai sa vezi minuni, sa vorbesti de Hristos, sa auzi si sa stii Sfinta Scriptura, ci trebuie sa si traiesti Sfinta Evanghelie, sa ai viata cit mai curata, sa implinesti poruncile si sa primesti de sus, prin Biserica, harul Duhului Sfint. Numai asa poti vesti cu adevarat si cu mult folos cuvintul mintuirii in lume.

Odata a intrebat Domnul pe Apostoli: Cine zic oamenii ca sint Eu, Fiul Omului? (Matei 16, 13) Apoi i-a intrebat din nou: Dar voi cine ziceti ca sint? (Matei 16, 15) Atunci Petru a luat cuvintul inaintea celorlalti si a zis: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. (Matei 16, 16) Si i-a raspuns Mintuitorul: Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si singe ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri. Si Eu zic tie, ca tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui. Si iti voi da cheile imparatiei cerurilor si orice vei lega pe pamint, va fi legat si in ceruri si orice vei dezlega pe pamint va fi dezlegat si in ceruri (Matei 16, 17-19).

Aceasta este cea mai mare marturisire de credinta facuta de Petru. Pe piatra acestei credinte, adica numai pe temelia credintei adevarate, a zidit Hristos Biserica Sa, pe care nici "portile iadului", adica gurile ereticilor hulitori, nu o vor putea birui. Deci nimeni nu poate pune Bisericii lui Hristos o alta temelie, decit temelia sau piatra dreptei credinte, pusa de Apostoli. Apoi sa intelegeti ca "cheile imparatiei cerurilor" nu le-a dat numai lui Petru, ci tuturor apostolilor si urmasilor lor, episcopi si preoti. Care sint aceste chei? Sint cele sapte Sfinte Taine: Botezul, Mirungerea cu Sfintul Mir, Spovedania, Sfinta Impartasanie, Nunta, Preotia si Sfintul Maslu. Acestea sint cheile date de Hristos Apostolilor si Bisericii Sale. Cu aceste chei descuiem inimile, constiintele, raiul si imparatia cerurilor. Iar fara acestea raminem afara de Biserica, afara de fericire si de imparatia lui Dumnezeu, pentru ca ne lipseste harul mintuirii, ne lipsesc cele sapte chei prin care Biserica descuie raiul, cerul si usa milostivirii lui Dumnezeu. Unii Sfinti Parinti spun ca cheile pe care le-a dat Hristos lui Petru si celorlalti Apostoli o formeaza puterea Duhului Sfint, data lor si preotilor de a lega si dezlega pacatele oamenilor prin spovedanie.

Ce vor face acei crestini care s-au rupt de trupul Bisericii lui Hristos si s-au dus la alte grupari crestine care n-au Biserica si cele sapte Taine? Cine le va dezlega pacatele? Cine si cu ce li se va descuia Biserica cea adevarata, imparatia cerurilor si usa milei Domnului?

Sfintul Apostol Petru a facut si el, ca om, doua pacate mari. Cind a auzit ca Hristos va primi de bunavoie moarte de cruce pentru mintuirea lumii, el, neintelegind taina mintuirii si adincul dragostei lui Dumnezeu, L-a luat pe Domnul la o parte si i-a zis: Milostiv fii Tie, Doamne! Sa nu-ti fie Tie aceasta! Atunci Domnul, stiind ca Satana l-a amagit, l-a mustrat, zicind: Mergi inapoia Mea, satano! Sminteala imi esti, ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Matei 16, 21-23).

Mare pacat este a crede cineva ca se poate mintui pe sine si pe altii fara jertfa, fara osteneala, fara rabdare si chiar moarte. Mare pacat fac si acei crestini care smintesc pe copii sau pe cei din jurul lor prin viata si faptele lor rele; sau ii sfatuiesc la pacate, la lepadarea credintei si la fuga de jertfa. Nimic bun nu putem face in viata pina nu ostenim, pina nu rabdam, pina nu lepadam mindria, egoismul, indoiala, frica si toate patimile care ne stapinesc.

Al doilea pacat al lui Petru este lepadarea de Hristos in timpul mintuitoarelor Sale patimi, din cauza fricii. Ca ii spuneau iudeii, cind erau in curtea lui Caiafa: Si tu erai cu Iisus Galileeanul? Iar el de trei ori s-a lepadat, zicind: Nu cunosc pe omul acesta (Matei 26, 69-75). Apoi, cind a cintat cocosul si-a adus aminte Petru de cuvintele Domnului si, iesind afara, a plins cu amar.

Cumplit este pacatul lepadarii de Dumnezeu, al lepadarii de credinta, de Biserica, de Cruce, de icoane, de sfinti si de Sfintele Taine! Cumplit este pacatul si amara suferinta celor ce se leapada de dreapta credinta si merg la secte. Cind si cine le va da lacrimi sa-si plinga acest pacat cu amar?

Dupa inaltarea Domnului la cer, Sfintii Apostoli au primit puterea Duhului Sfint si au plecat in toata lumea sa vesteasca Evanghelia mintuirii si credinta in Iisus Hristos. Atunci si Sfintul Petru a inceput sa semene cuvintul Evangheliei, mai intii in Ierusalim si in Samaria. Apoi, dupa ce i-au prigonit iudeii, a vestit pe Hristos in Bitinia din Asia Mica si mai ales in Italia, pe timpul imparatul Nero, care l-a rastignit pe cruce. De la el ne-au ramas doua sfinte epistole, prin care ne invata calea mintuirii si voia lui Dumnezeu.

Sfintul Apostol Pavel nu facea parte dintre cei 12 Apostoli, nici dintre cei 70. El a fost chemat de Hristos la credinta si la apostolie printr-o vedenie infricosata, cind mergea spre Damasc, in Siria. Un glas din nor i-a spus: Saule, Saule - caci asa il chema mai inainte -, de ce Ma prigonesti? Iar el a intrebat: Cine esti, Doamne? Eu sint Iisus, pe care tu il prigonesti. Apoi din nou a intrebat Pavel: Doamne, ce voiesti sa fac? (Fapte 9, 4-6). Apoi l-a botezat Anania, caruia i-a zis Hristos: Mergi, fiindca acesta Imi este vas ales, ca sa poarte numele Meu inaintea neamurilor si a regilor si a fiilor lui Israel; caci Eu ii voi arata cite trebuie sa patimeasca el pentru numele Meu! (Fapte 9, 15-16).

Asa a fost vinat Pavel de Hristos pentru Biserica si pentru neamuri. El a fost trimis sa vesteasca Sfinta Evanghelie la popoarele pagine, numite "neamuri". Si a vestit pe Hristos intii in Siria, infiintind prima Biserica crestina in orasul Antiohia. Apoi a vestit Evanghelia in toata Asia mica, precum Galatia, Colose, Efes, Laodiceea si Bitinia. Apoi a trecut in Europa prin Macedonia, unde a poposit mai mult la Tesalonic. A ajuns in Atena si Corint, apoi in Sicilia, Italia, Roma si pina in Spania.

Sfintul Pavel a semanat intii credinta crestina pe pamintul Europei. Ucenicii lui au ajuns apoi in peninsula Balcanica, si pina la nord de Dunare. Iar la gurile Dunarii a vestit pe Hristos, Andrei, fratele Sfintului Petru. Predicile si invataturile Sfintului Pavel sint moralizatoare, adinci, pline de mingiiere si foarte folositoare de suflet. El predica pe Hristos atit prin viata sa sfinta, smerita, ingereasca, cit si prin minunile care le facea si prin frumusetea cuvintelor sale. Acolo unde nu ajungea sau unde nu se mai putea intoarce, scria credinciosilor epistole frumoase, duhovnicesti, din care toti se hraneau si se intareau in dragostea lui Hristos. Din acestea invatam si noi astazi.

Uneori invata pe crestini, zicind: Bucurati-va pururea, rugati-va neincetat; dati multumire pentru toate, caci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus, pentru voi (I Tesaloniceni 5, 16-18). El alunga intristarea din inimile noastre. Crestinii care au pe Hristos si nadajduiesc in viata viitoare, nu trebuie sa fie tristi, nici sa deznadajduiasca in necazurile vietii. Altfel, prin ce se deosebesc de pagini si de cei pacatosi, care nu au nici o nadejde? Crestinii trebuie sa fie blinzi, smeriti, iubitori de aproapele, cu gindul mereu la Dumnezeu, cu rugaciunea neincetata pe buze si in inima, facind bine tuturor si multumind pentru toate. Celor lenesi le spunea Sfintul Pavel: Cine nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manince (II Tesaloniceni 3, 10). Iar celor care aminau pocainta, le spunea: Rascumparati vremea, ca zilele sint rele.

Asa ne invata Sfintul Pavel si pe noi acum prin frumoasele sale epistole din Noul Testament, pe care va indemnam sa le cititi, macar cite o pagina sau doua pe zi.

Iubiti credinciosi,

In tara noastra Sfintii Apostoli se bucura de o mare cinstire. Nenumarate biserici s-au zidit in numele lor, printre care si Minastirea Cetatuia din Iasi. Numerosi sint si bunii nostri crestini care le poarta cu cinste numele. Astazi in bisericile noastre credinciosii sint dornici sa asculte Sfinta Liturghie, sa se impartaseasca cu Sfintele Taine dupa postul Sfintilor Apostoli si sa cinsteasca pe marii vestitori ai Evangheliei, Petru si Pavel.

Sa urmam invataturile Sfintilor Apostoli, sa le citim viata, epistolele si acatistul lor, ori de cite ori sintem in necazuri si ispite. Apoi sa ascultam de pastorii Bisericii si de preotii pe care ni i-a rinduit Dumnezeu, caci fara Biserica si fara preoti nu ne putem mintui. Feriti-va de tot felul de eretici si sectanti care dezbina casele, satele si unitatea noastra duhovniceasca si urmati invataturii Domnului Iisus propovaduita de Sfintul Apostol Petru si Pavel. Numai preotii sint datori sa vorbeasca cu ei. Sa ascultam, sa ne rugam, sa iertam, sa cerem sfat, sa crestem copiii in frica Domnului si ne vom mintui cu siguranta.

Spune in viata Sfintului Petru ca, pe cind Nero prigonea pe crestinii din Roma, el fugea noaptea afara din oras. Dar un om dumnezeiesc, care semana cu Hristos, mergea repede in cetate. Atunci l-a intrebat Petru: "Unde mergi, Doamne?" "Ma duc sa ma rastignesc a doua oara!" a raspuns El. Era Mintuitorul! Deci Petru a luat curaj, s-a intors, a fost prins de imparat si rastignit pe cruce pentru Hristos.

Deci, si noi crestinii, sa nu fugim de suferinta, de necazuri, de greutati si de moarte pentru Hristos, ci sa-i cerem ajutorul in tot ceasul, ca sintem copiii lui Dumnezeu si ucenicii Sfintilor Apostoli.

Fie ca, prin rugaciunile lor, sa se intareasca credinta in lume, sa ne dea Domnul pastori buni, devotati pentru Biserica si Evanghelie, iar noua tuturor mintuire! Amin.

Parintele Cleopa
sursa

Predică la Duminica Ortodoxiei

Sf. Nicolae Velimirovici


Cât de mare şi însufleţitoare de temere este arătarea lui Dumnezeu - O, cât de mare şi însufleţitoare de temere este Dumnezeul Cel viu!

Puterile îngereşti stau înaintea Lui cu cutremur; serafimii îşi ascund feţele sub aripioarele lor înaintea luminii strălucitoare şi a frumuseţii de negrăit prin cuvânt, a Lui.

Cât de strălucitor este soarele! Cât de frumos este cerul înstelat! Cât de întins este oceanul învolburat! Cât de măreţi sunt munţii uriaşi! Cât de înfricoşători sunt norii purtători de tunete şi vulcanii aruncători de lavă! Cât de minunate sunt pajiştile acoperite cu flori, cu miile lor de izvoare şi cu turmele lor albe! Dar toate acestea sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu; acestea sunt lucrurile cele trecătoare, făcute de către Ziditorul Cel fără de moarte. Zidirea sa fiind atât de minunată, atunci cum trebuie să fie Ziditorul?

Dacă în inima omului se află frică, sau bucurie, sau lacrimi înaintea zidirii lui Dumnezeu, atunci ce se află în inima omului când se află înaintea Ziditorului Celui atotputernic şi viu?

Ce lucru trecător poate sta alături de Cel Fără-de-moarte, fără să se topească în întregime, până să nu mai rămână nimic din el? Care om muritor poate privi faţa lui Dumnezeu şi să rămână viu? Iată, este lucrul cel mai înfricoşător să priveşti faţa unui înger al lui Dumnezeu; atunci cum să te uiţi la faţa lui Dumnezeu? Descriind vedenia pe care a avut-o dspre îngerul lui Dumnezeu, Proorocul Daniel spune: ". şi n-a mai rămas în mine putere, faţa mea şi-a schimbat înfăţişarea, stricându-se" (Daniel 10:8). Chiar şi omul cel mai puternic îşi împuţinează puterea, şi omul cel mai frumos îşi pare sieşi urât înaintea îngerului lui Dumnezeu şi este "trupul lui ca şi crisolitul şi faţa lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc" (Daniel 10:6). În dimineaţa aceea minunată, când Domnul Iisus S-a sculat din morţi, iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer,.. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea sa albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi (Matei 28:2-4). Aceasta este înfăţişarea slujitorului Împăratului; ce se poate spune atunci, despre Împăratul?

O, oamenii trebuie să ştie, să ştie fără încetare: niciodată, nici măcar pentru o clipă să nu piardă această cunoaştere, că asemenea îngeri minunaţi sunt foarte aproape de ei! Această cunoaştere, care li s-a dat poroorocilor şi văzătorilor cu duhul, ca viziune, i-a făcut întotdeauna blânzi şi smeriţi înaintea sălăşluitorilor lumii cereşti, dar i-a făcut hotărâţi şi înfricoşători faţă de păcătoşii cei orbi şi nepocăiţi. Proorocul Elisei s-a rugat odinioară lui Dumnezeu ca El să-i deschidă ochii slujitorului omului lui Dumnezeu, ca şi aceasta să vadă cele ce numai proorocul era în stare să vadă. Dumnezeu a ascultat rugăciunea acestui mare prooroc şi a deschis ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei (IV Regi 6:17).

Şi atunci, cum va fi vedenia Împăratului cetelor cereşti - vedenia minunată şi înfricoşătoare a Împăratului Cetelor Cereşti? Când marele prooroc Isaia s-a învrednicit de această vedenie, el a strigat cu frică şi cu uimire: "Vai mie, că sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!" (Isaia 6:5)

O, oamenii ar trebui să ştie că Împăratul, Domnul, îi are mereu în privelişte - acelaşi Domn Dumnezeu de care Isaia se simţea îndestulat de frică şi de uimire! Mintea omului nu ar mai fi atunci deschisă nici unui fel de păcat sau necurăţie. Fie că omul Îl vede sau nu pe Dumnezeu, Dumnezeu îl vede pe om. Asta nu-l face pe hulitor să se cutremure? Asta nu este mângâierea creştinului în suferinţa sa?

Nu numai Dumnezeu, Cei Trei într-Unul, ne vede, cercetându-ne viaţa în fiecare clipă, ci şi toate cetele cereşti ale îngerilor şi sfinţilor care se află întru slavă. Milioane de ochi ne văd ca şi cum ar fi unul singur. Milioane de bune doriri ne însoţesc pe calea noastră prin viaţă, care este întunecată şi spinoasă; şi milioane de mâini se întind spre ajutorul nostru ca şi cum ar fi una singură. Ocârmuită de Duhul Sfânt, Biserica lui Dumnezeu de pe pământ s-a străduit să arate credincioşilor acest adevăr măreţ, înfricoşător şi mult iubit, cu ajutorul multor icoane şi iconostase, care înfăţişează lumea nevăzută a puterilor cereşti şi care le amintesc credincioşilor de existenţa acestor puteri în lume. Închinându-ne la icoane, noi nu ne închinăm lemnului, ori vopselii de pe lemn, ci ne închinăm puterilor cereşti care sunt vii şi se află de faţă. Închinându-ne cu frică Dumnezeiască înaintea icoanelor, noi de fapt simţim aceasta faţă de aceste puteri. Simţind o stare de bine şi de bucurie atunci când ne aflăm în faţa icoanelor, noi, de fapt, simţim această stare de bine şi bucurie de la aceste puteri cereşti, care sunt înfăţişate pe icoane. Numai nebunii şi cei care sunt plini de duhuri necurate văd închinăciunea la icoane ca pe idolatrie. Cine a purtat război împotriva idolatriei de-a lungul vremurilor, dacă nu Biserica Ortodoxă? Milioane de credincioşi s-au jertfit în această luptă biruitoare! Cine altcineva a nimicit idolatria? Aşadar, cum ar putea fi idolatră Biserica, tocmai cea care a nimicit idolatria? Aceasta este batjocura aruncată asupra Bisericii Ortodoxe de către necuraţii eretici, ale căror gânduri erau legate de cele materialnice şi nu de cele duhovniceşti. Pe parcursul speculaţiilor pe care le-au făcut, aceştia nu au fost în stare să vadă deosebirea dintre închinarea la icoane şi idolatrie. Nefiind în stare să reuşească cu argumentele lor slabe, ereticii au pornit lupta împotriva icoanelor şi închinătorilor la icoane. Au dat foc la icoane şi au tăiat cu sabia pe adevăraţii credincioşi. Dar puterea lui Dumnezeu fiind mai mare decât focul şi sabia, în cele din urmă, aceşti eretici au căzut şi au ajuns la pieire, în timp ce icoanele au rămas pentru a aminti credincioşilor de tăria măreaţă şi înfricoşătoare a lui Dumnezeu şi a puterilor cereşti în vieţile oamenilor de pe pământ. Ca o pomenire a biruinţei asupra iconoclaştilor şi aşezarea rânduielii închinării la icoane, pe vremea Patriarhului Metodiu, evlavioasa Împărăteasă Teodora dimpreună cu fiul ei Mihail, Părinţii noştri sfinţi şi purtători-de-Dumnezeu, au rînduit ca această primă duminică a Postului Mare să fie închinată prăznuirii acestei jertfe istorice. Această duminică este cunoscută ca Duminica Ortodoxiei, spre pomenirea biruinţei credinţei Ortodoxe asupra ereticilor, care au căutat să le pună oprelişti, şi a bărbaţilor înţelepţi ai acestei lumi. În legătură cu aceasta, s-a ales a se citi astăzi pericopa Evanghelică despre Natanael, despre şovăielile sale cu privire la Hristos, de pe vremea când acesta se afla departe de El şi de schimbarea care s-a săvârşit în el, de îndată ce s-a apropiat de El - pentru a arăta cât este de trebuincios Dumnezeu în aducerea şovăielnicului la Credinţă, cât şi puterea minunată a Lui.

La vremea aceea, Iisus voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. După botezul Lui în apa Iordanului, Domnul Iisus a mers în Galileea, unde urma să-Şi înceapă lucrarea. Minţile stricăcioase ale iudeilor nu erau vrednice ca Domnul să-Şi înceapă lucrarea cu ei. Iudeea, în care se afla Ierusalimul, dimpreună cu firea lui frumoasă şi lumească, căzuse mai jos decât proviniciile păgâne. Galileea era păgână, păgânismul fiind introdus mai ales de către greci, romani şi sirieni şi răspândit numai parţial de către evrei. Iudeii din Iudeea socoteau Galileea ca pe un pământ păgân, pământ al întunecimii şi al necunoaşterii. Tocmai pe acest pământ s-a arătat lumină mare, potrivit cuvintelor proorocului: "În Galileea neamurilor .. Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumina va străluci peste voi" (Isaia 9:1-2). Deschizând mai întâi gura Sa sfântă în această Galilee, locuită de oameni de neamuri diferite, Domnul a lămurit deja că Evanghelia Sa se adresa omenirii întregi. Dezvăluindu-Se mai întâi în acest colţ întunecat şi necunoscut al Palestinei, El Şi-a arătat atât smerenia, cât şi osândirea Sa, de către trufia fără de minte a Ierusalimului întunecat şi stricăcios.

Andrei a fost cel dintâi care L-a urmat pe Domnul, întâiul chemat, care l-a adus pe fratele său Simon Petru (Ioan 1:35 ş.u.), în vreme ce Domnul i-a spus lui Filip: "Urmează-Mi!". Faptul că Filip a răspuns la această chemare de îndată şi fără şovăire, se lămureşte din faptul că acesta, fiind aprins cu dragoste pentru Hristos, a început degrabă să adune şi pe alţii şi să-i aducă la Domnul său. Hotărârea grabnică de a-L urma pe Domnul fără amânare, se poate desluşi din faptul că, probabil, auzise despre Hristos mai dinainte, de la apropiaţii săi, Andrei şi Petru, că veneau cu toţii din Betsaida - şi poate că şi de la alţii; dar cel mai probabil este faptul că însuşirile fără de asemănare ale Domnului, l-au îndemnat să lase de îndată totul, să uite totul şi să-L urmeze pe El. Însuşirile puternice ale lui Hristos l-au atras pe Filip, pentru că, aşa cum am mai spus, nu numai el a fost acela care l-a urmat pe Hristos, ci îndată şi-a început misiunea apostolică, aducând şi pe alţii la Hristos, după cum urmează:

Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Cât de simplu vorbeşte Filip! Aceste două suflete - Filip şi Natanael - vorbesc împreună. Filip nu zice: "l-am găsit pe Mesia cel făgăduit" ori "Fiul lui David" ori "Regele lui Israel" ori "Domnul Hristos"; el doar îi arată lui Natanael că L-a găsit pe Cel Unul despre Care au scris Moise şi proorocii. Aici vorbeşte un suflet plin de uimire şi de bucurie. Simţămintele cele mai adânci nu bâjbâie după cuvinte, ci grăiesc cu simplitate, uneori peste măsură de simplu, ca şi cum ei ar fi cu totul lămuriţii că puterea lor se va simţi tocmai prin cele mai simple cuvinte. Simţămintele lipsite de tărie şi mincinoase, se fac trâmbiţe poleite ale cuvintelor foarte sunătoare, zgomotoase, pentru a părea mai putermice şi mai adevărate decât sunt. Filip şi Natanael trebuie să fi vorbit deja împreună despre Cel Unul Făgăduit, despre El, despre care s-a proorocit şi care a fost îndelung aşteptat. Acesta era un subiect de discuţie obişnuit printre iudeii cei adevăraţi, printre toate sufletele curate însetate. "Am aflat pe Acela", spune Filip. Altfel spus: El nu S-a dezvăluit ca fulger care sfâşie norii şi aduce cutremur de pământ, nici n-a căzut pe neaşteptate ca un meteorit şi nici nu a urcat pe tronul împărătesc în Ierusalim, spre care erau îndreptaţi ochii nevăzători ai fariseilor şi ai cărturarilor, lipsiţi de înţelegere, şi ai altora care L-au aşteptat pe Mesia. El a crescut şi a trăit aici în Galileea, printre noi, vreme de treizeci de ani, şi noi nu L-am cunoscut; El a crescut ca o viţă cultivată în mijlocul butucilor sălbatici şi El era greu de recunoscut până ce crescuse şi începuse să aducă roade. El era precum comoara îngropată în pământ: pământul a fost săpat adânc şi comoara a strălucit departe. El nu S-a pus în valoare, nici nu S-a impus; noi L-am văzut şi L-am cunoscut: blând ca un miel, limpede ca soarele, frumos ca primăvara şi puternic ca Dumnezeu. El este din Nazaret, fiul lui Iosif. Cine poate şti în ce chip L-a descris Filip pe Hristos lui Natanael? Cine poate repeta toată vorbirea dintre ei? Evanghelistul povesteşte pe scurt doar elementele cele mai însemnate. Şi tot ceea ce a auzit Natanael de la Filip, nu i-a putut aduce altceva, decât bucurie. Dar un lucru l-a tulburat pe el şi i-a slăbit credinţa: cum putea veni Mesia din Nazaret? Filip L-a numit pe Iisus fiul lui Iosif, poate că nici el nu cunoştea încă marea taină a zămislirii Lui de către Maica Domnului şi Sfântul Duh, şi poate că a fost aşa, ca înfăţişarea Sa să fie cât se poate de scurtă şi pe înţeles pentru omul care era călăuzit pas cu pas în taina întrupării lui Dumnezeu. Poate că Filip era deja misionar lucrător pe calea apostolică descrisă mai târziu de Sfântul Apostol Pavel: "Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii." (I Corinteni 9:22). Natanael era încă slab, neînvăţat, neluminat şi Apostolul îl trata ca pe unul dintre cei slabi.

Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: "Vino şi vezi". Întrebarea lui Natanael nu trebuie înţeleasă ca o remarcă răutăcioasă, a unei inimi învârtoşate şi neîncrezătoare, ci ca un chip al unei inimi sincere, ca să nu fie amăgit de prietenul său. Sara a râs în sine, când Dumnezeu i-a dezvăluit că ea va naşte fiu aşa bătrână cum este (Facerea 18:12). Aceasta este o bucurie care caută adeverirea prin întrebări. Şi Natanael, niciodată în viaţa sa, nu auzise asemenea veşti fericite ca acelea pe care i le adusese Filip. Dar, cum fiecare bucurie poate întâmpina împiedicări şi întristări, aşa s-a întâmplat şi cu bucuria aceasta a lui Natanael. Bucuria lui Natanael a fost îndată potolită de cuvântul "Nazaret". Cum ar putea să vină Mesia din Nazaret? Nu spuseseseră proorocii că locul naşterii Sale va fi Betleem? Nu urmărise neam după neam, din cetatea lui David, cu nădejde, să-l vadă pe moştenitorul şi împăratul cel aşteptat? Trebuie să fi greşit Filip. Dar Filip nu-şi va retrage lămuririle şi dovezile, şi nici nu doreşte să aducă lămuriri lui Natanael, ca răspuns la cele spuse de acela. El doar îi spune: "Vino şi vezi!". Cât de biruitor sună aceste cuvinte: "Vino şi vezi"! Numai vino şi vezi, Natanael; nu pot să-ţi aduc dovezi, dar vederea Lui îţi va aduce toate dovezile. Nu-ţi pot da un răspuns nici la această întrebare, nici la alte întrebări pe care le poţi pune, dar tocmai vederea Lui este răspunsul căruia nu i te poţi împotrivi. Vino cu mine chiar acum înaintea Lui - "Vino şi vezi!". Natanael este de acord şi porneşte împreună cu Filip.

Şi Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. Ce laudă mare! Şi, mai mult decât atât, din gura cui! Dar ce înseamnă aceasta: "israelit în care nu este vicleşug"? Aceasta înseamnă: omul care este îndestulat cu cele ce se împotrivesc vicleşugului - cu Dumnezeu: gânduri despre Dumnezeu, arderea de nerăbdare după Dumnezeu, căutarea lui Dumnezeu, aşteptarea lui Dumnezeu, nădăjduirea în Dumnezeu. Este omul care se dăruise Domnului şi Stăpânului - lui Dumnezeu, şi nici nu va cunoaşte un altul; omul în care miezul răului nu a găsit nici o cale pentru a prinde rădăcini. Dar când Hristos a arătat că Natanael este un adevărat israelit, a mai arătat în acelaşi timp şi un fapt trist - acela că mai rămăseseră puţini israeliţi adevăraţi. De aceea, chiar Domnul a strigat cu bucurie: "Iată, cu adevărat, israelit!" Iată un om adevărat printre oameni mincinoşi! Iată omul care nu numai că este israelit cu numele, ci este unul desăvârşit! Deşi Domnul era în stare să cunoască de departe şovăielile despre El, spuse de Natanael către Filip, totuşi El l-a lăudat pe Natanael, ca fiind israelit adevărat şi fără vicleşug. L-a lăudat Domnul pentru a-l aduce pe Natanael la El? Nu; pentru că El, care vede inima, nu socoteşte cuvintele, ci inima. Noi nu putem vedea în nici un chip, nici nu putem răsfoi Evanghelia ca să citim că Natanael era un om fără vicleşug, dar Domnul a văzut în inima lui şi a citit aceasta acolo. Ceilalţi Apostoli care s-au adunat în jurul lui Hristos, poate ar fi rămas uimiţi la auzul acestor cuvinte de laudă, pe care le-a rostit Hristos, dar Hristos a lăsat ca timpul să le descopere Apostolilor, adevărul despre lauda adusă de El.

Chiar Natanael a fost uimit de această laudă neaşteptată, pentru că: "Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: mai înainte de a te chema Filip te-am văzut când erai sub smochin. Vedeţi cum Natanael se arată deodată a fi om fără vicleşug. Omul bogat în vicleşug se preocupă de sine şi nu-i pasă de alţii. Pentru omul cu vicleşug, lauda şi linguşirea sunt dulci. Dacă Natanael ar fi fost om cu vicleşug, el s-ar fi îmbătat cu această laudă venită de la Hristos şi ar fi început să-L laude, ori, într-o aparenţă de smerenie, nu ar fi primit lauda. Dar pe Natanael îl preocupa mai mult Hristos decât propria lui persoană. Şi astfel, Natanael nici nu a primit, nici nu a respins lauda, ci a pus o întrebare în chip deschis, dorind să dea la iveală adevărul despre Hristos: "De unde mă cunoşti?" Ne vedem pentru prima oară în viaţă. Dacă m-ai fi chemat pe nume, aş fi fost mai puţin uimit, pentru că un nume se poate cunoaşte şi folosi mai uşor; dar mă uimeşte faptul că Tu ai ajuns degrabă să cunoşti ce se află în inima şi în conştiinţa mea - ceva ce este foarte bine ascuns de oameni şi pe care omul îl dezvăluie cu foarte multă grijă prietenilor săi apropiaţi. "De unde mă cunoşti?"

Domnul i-a dat răspuns, descoperindu-i pentru o clipă taina materialnică, văzută: "Mai înainte de a te chema Filip te-am văzut când erai sub smochin." Cel care cunoaşte tainele inimii, poate să cunoască cu uşurinţă pe cele ale trupului. Şi cel care vede frământarea gândurilor şi aude şoapta lor ascunsă în om, va vedea cu mai mare uşurătate mişcarea trupului şi va auzi cuvintele care ies din gura omului. Înainte de a ajunge Filip la Natanael, Domnul l-a văzut stând sub smochin; şi înainte ca Filip să se gândească şi să-l alăture şi pe Natanael, Domnul văzuse şi cunoscuse inima lui Natanael. Prin Voia Lui, Filip a mers la Natanael şi l-a chemat să vină şi să vadă. Cum se poate ascunde omul de ochii lui Dumnezeu? Există vreo cale prin care omul să se poată ascunde de Dumnezeul Cel puternic şi înfricoşător? Cugetând asupra Dumnezeului Celui puternic şi înfricoşător, psalmistul se îndreaptă către Atotcunoscătorul Dumnezeu şi spune: "Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Că încă nu este cuvântul pe limba mea. Şi, iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate, şi pe cele din urmă, şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta.. Unde mă voi duce de la Duhul Tău, şi de la faţa ta unde voi fugi?" (Psalm 138:2-7).

Hristos este minunea istoriei pe acest pământ, nu numai pentru minunile pe care le-a lucrat şi pentru Învierea Sa, dar şi pentru puterea atotcuprinzătoare a Duhului Său şi pentru cunoaşterea Sa. Fiind pe pământ, El se află în acelaşi timp în cer. Uitându-Se la oameni, El vedea în acelaşi timp pe Satan, cum a căzut din cer. Întâlnind oamenii, El le vedea trecutul şi viitorul. El citea gândurile oamenilor ca într-o carte deschisă. Pe când Se afla în mijlocul oamenilor care-L slăveau şi-L lăudau, El le vorbea ucenicilor Săi despre patima Sa; în miezul Patimii Sale, El vorbea despre biruinţa şi despre slava Sa, ce aveau să vină. Văzând templul de marmură din Ierusalim, El a văzut ruinarea lui. El vorbeşte cu Moise şi cu Ilie, la fel ca şi cei din vremea Lui, care erau în viaţă. Pe când Îşi ducea viaţa în trup, El a văzut tot ceea ce urma să se întâmple în cer şi a auzit vorbirea între bogatul cel păcătos care se afla în iad, cu Avraam, care se afla în rai. El a văzut de departe unde era priponit asinul dimpreună cu puiul său, şi Şi-a trimis ucenicii ca să-i aducă la El. El a văzut de departe omul din cetate cărând ulciorul cu apă şi Şi-a trimis ucenicii la acel om, cu porunca de a pregăti Paştile pentru El. Timpul şi locul nu puteau ascunde nimic vederii Lui duhovniceşti. El vedea tot ce se întâmplase şi tot ceea ce urma să se întâmple, ca şi cum totul s-ar fi petrecut înaintea ochilor Săi. Spaţiul nu avea pentru El nici un fel de măsură. El vedea tot ceea ce se întâmpla oriunde în lume, ca şi cum ar fi avut loc înaintea ochilor Săi trupeşti. Tot ceea ce se întâmpla într-un locaş închis, era ca şi cum ar fi fost într-un câmp deschis. Şi încă, tot ceea ce se întâmpla în locurile cele mai ascunse - în inimile oamenilor - era dezvăluit şi deschis priveliştii Sale.

Această aflare a Domnului Iisus în toate locurile şi atotcunoaşterea Sa, l-au uluit pe Natanael, aşa cum s-a întâmplat cu Petru, când a fost pescuirea minunată pe mare şi cum s-a întâmplat şi cu alţi ucenici ai Săi, când L-au văzut mergând pe apă şi potolind vântul şi furtuna. Cunoscând inimile oamenilor, Domnul ştia care dintre puterile Sale Dumnezeieşti vor fi mai puternic lucrătoare asupra fiecărui ucenic în parte. Dacă pe Petru îl uimea cel mai mult puterea Sa asupra naturii, pe Natanael îl uimea cel mai mult, după cum vedem, puterea Sa de înţelegere şi atotcunoaşterea Sa. Cunoscând toate lucrurile, Domnul a folosit aceasta pentru a face lucrătoare iconomia Sa Dumnezeiască pentru mântuirea oamenilor. Este posibil ca Filip să fi înţeles aceasta în perioada de început a apostolatului său, atunci când i-a spus lui Natanael: "Vino şi vezi!" Filip era încredinţat că Domnul atotînţelept şi atotputernic Se va descoperi lui Natanel în vreun chip care să fie cel mai potrivit duhului şi caracterului lui Natanel. Poate că el a avut numai o cunoaştere mai dinainte nedesluşită, despre ceea ce a cunoscut mai târziu în chip lămurit - tainele nenumărate şi minunate care erau ascunse în pieptul slab, omenesc, al Învăţătorului său. Cu adevărat, taine mai mari decît cerurile şi mai întinse decât veacurile, erau ascunse în pieptul Celui care era Om şi Dumnezeu! Şi-a descoperit şi Şi-a arătat Domnul Hristos a mia parte din tainele şi puterile Sale care erau ascunse în El? Desigur că nu. Cea mai mare parte a tainelor Sale a rămas nedescoperită şi nevăzută, pentru a fi descoperită şi arătată sfinţilor în Împărăţia Sa cea cerească. În El se afla asemenea putere, că nu-I trebuia nici o osteneală ca să facă minuni; El mai degrabă Se ascundea, ca să nu facă minuni. El a vorbit, S-a descoperit şi a făcut numai atât cât era nevoie pentru mântuirea noastră, fără silire sau apăsare asupra voinţei noastre, ci prin libera noastră alegere şi hotărârea noastră liberă.

Dar să mai zăbovim asupra lui Natanael, cum se minunează, răspunzând Domnului: Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Tu eşti regele lui Israel. Acestea au fost rostite de către cel care îi spusese lui Filip doar cu puţin timp mai înainte: "Din Nazaret poate fi ceva bun?" Ce schimbare minunată! Ce val neaşteptat de bucurie! O, fraţii mei, cât de măreţ şi minunat este Dumnezeu! Nu există cuvinte care să poată spune aceasta, sau mâini care să poată scrie despre aceasta, dar există inimi care pot simţi aceasta şi, simţind aceasta, se bucură ca roua dimineţii când este mângâiată de razele de soare. Nu este această întâmplare o pricină destul de lămuritoare pentru ca Domnul să Se îmbrace în trup de carne şi să se arate ca om slab pentru mântuirea oamenilor? Cine L-ar fi putut îndura ca pe un înger înfricoşător? Şi mai mult decât atât, dacă S-ar fi arătat ca Dumnezeu, în puterea şi slava Sa cea veşnică, fără să fie îmbrăcat sau ascuns sub haina de carne, cine ar fi fost în stare să-L privească şi să rămână viu? Cine I-ar fi putut auzi glasul şi să nu se schimbe în ţărână? Nu s-ar fi schimbat întregul pământ în negură, în preajma suflării Lui? Vezi ce putere tăcută are arătarea Lui; cum se schimbă într-o clipă inima şi gândurile omului! Cine şi-ar fi putut închipui, numai cu cîteva clipe mai înainte de vorbirea pe care Hristos a avut-o cu Natanael, că acesta va mărturisi că acest "fiu al lui Iosif" era Rabi, Fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israel? Şi dacă, în acea clipă, Natanael se poate să fi gândit că Împăratul lui Israel era un împărat pământesc, s-ar fi putut asemăna cu credinţa tuturor asupra timpului venirii lui Mesia, ceea ce era mai mult decât destul, pentru un începător în mărturisirea lui Hristos şi următor al Lui. Pe lângă aceasta, Natanael L-a mai numit Fiu al lui Dumnezeu, prin care a aşezat Persoana lui Hristos cu mult deasupra treptei obişnuite de a-L înţelege ca împărat obişnuit, pământesc, pe tronul lui David.

Răspunsu-i-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decît acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului. Domnul îi descoperise atunci lui Natanael numai o mică taină despre Sine, spunând că El îl văzuse sub smochin. Judecata Sa limpede la această mică depărtare pe pământ, este ca o rază a atotcuprinderii Sale, judecata limpede ca lumina soarelui. În curăţia sufletului său, Natanael a socotit că acest "puţin" era destul pentru credinţă. Fariseii şi cărturarii necuraţi şi plini de vicleşug ai Ierusalimului, au văzut cum Domnul a vindecat leproşii, cum a dat vedere orbilor, cum a înviat morţii şi nu puteau crede. Dar Natanael care era israelit adevărat - vezi cum crede şi mărturiseşte când i se arată doar o mică minune! "Mai mari decât acestea vei vedea.", făgăduieşte Domnul. Ce va vedea el? "Cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului." Domnul adresează aceste cuvinte lui Natanael, dar face această făgăduinţă tuturor, căci spune: "Adevărat, adevărat zic vouă" ("vouă", nu "ţie"). Şi pentru că nu există nici o îndoială că această făgăduinţă se va împlini, se vede din repetiţia pe care o foloseşte: "Adevărat, adevărat.". Chiar de la început, îngerii au slujit Mântuitorului, coborând din cer şi întorcându-se înapoi acolo. Un înger s-a arătat lui Zaharia, ca să-i spună despre naşterea marelui Înaintemergător al lui Hristos. Un înger s-a arătat Preacuratei Fecioare, ca să-i spună despre marea taină a naşterii Domnului. Cerurile erau deschise păstorilor din Betleem şi îngerii au coborât, cântând lauda de bucurie a păcii lui Dumnezeu către oameni. Îngerii au coborât pentru a vesti şi a-l călăuzi pe Iosif şi pe craii de la răsărit. Când Domnul biruise toate ispitele lui Satan din pustiu, îngerii au venit şi I-au slujit Lui. În Patima Sa, înainte de a muri, în Grădina Ghetsimani, I S-a arătat un înger, întărindu-L. La vremea Învierii Sale, îngerii au coborât la mormântul Său. La înălţarea Sa de la pământ la cer, doi îngeri înveşmântaţi în alb au coborât şi s-au arătat ucenicilor. După Înălţarea Sa, îngerii s-au arătat adesea Apostolilor Săi şi, mai târziu, foarte multor oameni drepţi, mucenici şi sfinţi. Întâiul mucenic Ştefan, nu a văzut cerurile deschizându-se (Fapte 7:56)? Apostolul Pavel nu s-a ridicat până la al treilea cer? Nu s-au descoperit Apostolului şi Evanghelistului Ioan, nenumărate minuni cereşti, într-un răgaz de timp ori în veşnicie? Până în zilele noastre, îngerii s-au arătat multor oameni cu inima curată şi cu sufletele purtătoare de Dumnezeu; şi mulţi păcătoşi, cărora li s-au iertat păcatele, au văzut cerurile deschise. O, de câte şi de câte ori până în prezent, s-au dovedit adevărate cuvintele Domnului Iisus despre cerurile deschise şi despre coborârea şi înălţarea îngerilor! Domnul a coborât pe pământ pentru a arăta oamenilor cerurile deschise. Înainte de Hristos, numai un număr mic de prooroci şi de oameni plăcuţi lui Dumnezeu s-au învrednicit să vadă cerurile deschise, dar după venirea Lui, o întreagă ceată de proororci, prin simţirea lor duhovnicească, s-au ridicat în înălţimile cerului şi au coborât dimpreună cu mulţimea cea cerească a îngerilor. Cerul este mereu deschis oamenilor, dar oamenii sunt închişi cerului: "că văzând, nu văd şi auzind, nu aud" (Matei 13:13). Hristos a redat vederea nu numai câtorva care erau orbi trupeşte, ci milioane de orbi duhovniceşti şi-au recăpătat vederea. Şi orbii şi-au primit vederea şi au văzut cerurile deschise. Şi ce înseamnă cerurile deschise, decât arătarea Dumnezeului Celui viu şi a cetei Sale fără de număr? Atunci, ce înseamnă simţirea lui Hristos, decât frică şi groază pentru cei necuraţi şi păcătoşi, şi viaţă şi bucurie pentru cei curaţi şi drepţi? Această simţire măreaţă şi înfricoţătoare ne este ascunsă prin veşmântul nostru trupesc. Dar curând, foarte curând, acest veşmânt va fi sfâşiat şi lepădat şi ne vom afla cu totul în cerurile deschise. Aceia dintre noi, care sunt pocăiţi şi curaţi, se vor afla înaintea Dumnezeului Celui viu, Care este veşnic şi de viaţă dătător, dar cei nepocăiţi, hulitorii şi necuraţii, se vor afla veşnic fără de Dumnezeu, în chinuirea şi întunericul fără de sfârşit.

De aceea, să ne apropiem de Domnul Iisus, Care iubeşte oamenii, şi, cât încă mai avem zile, să mărturisim numele Lui ca singurul nume mântuitor, şi să strigăm după ajutor - singurul ajutor care este neschimbat şi care aduce mântuirea. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii şi ne mântuieşte! Slavă Ţie, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt - Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

sursa

Predica in Duminica Iertarii - Parintele Mihail Stanciu

Vrajba în casa

Predici ale Parintelui Arsenie Boca

Să ascultaţi pricinile pentru care o au şi apoi ce să facă ca să nu le mai aibe.
Vrajba în casă vine din păcate. Toate îşi au izvorul în păcate. Neaparat vine vrajbă în casă dacă:
1. Căsătoria s-a început cu stângul adică cu desfrânarea.
2. Mai vine apoi dacă soţii trăiesc în căsătorie nelegiuită sau fără cununia bisericească. E un păcat pe care toţi îl plătesc cu vrajba. De aceea toţi trebuie să intre la cuminţenie şi să se legiuiască dacă sunteţi aşa.
3. Din curvii nemărturisite făcute înainte sau după căsătorie. Astfel au intrat într-o casă nouă cu o pecete drăcească pe sufletul şi pe trupul lor. Şi pentru că nu s-au mărturisit acel păcat are să le spargă casa tocmai pentru că n-au omorât pe diavolul care e cel care face acest lucru.
4. Lăcomia de avere a unui părinte când şi-a măritat fata sau şi-a căsătorit feciorul. O asemenea căsătorie nu ţine pentru că s-a făcut cu o lucrare a diavolului. De o vei mărita pe fata ta numai pentru avere căsătoria lor va sfârşi cu vrajbă şi cu spargerea casei aceleia. Prin urmare cuminţiţi-vă părinţilor cu sfaturile când vă măritaţi fetele sau vă căsătoriţi feciorii.
5. Nepotrivirea de vârstă, căci sunt părinţi care îşi mărită fetele de 14-15 ani tot din lăcomie de avere sau numai ca s-o ştie măritată. Şi la 17-18 ani fata lor e văduvă şi cu un copil. Asta pentru nepotrivirea de vârstă pentru că ce poate face o copilă faţă de un vlăjgan. Acesta e păcat înaintea lui Dumnezeu. De aceea casa aceea nu ţine ci se sparge. Şi părinţii aceia trebuie să recunoască că au dat un sfat prost.
6. Din negrija de suflet a celor din casa aceea se ajunge de asemenea la vrajbă. Din negrija de spovedanie, de Sfânta Împărtaşanie şi de rânduielile Bisericii care sunt poruncile lui Dumnezeu. Şi dacă nu le păzesc cum să aibă linişte? Căci de nu păzeşte cineva poruncile lui Dumnezeu păzeşte pe ale diavolului şi atunci te arzi.
7. Şi mai vine vrajba şi din petrecerea fără post. Cei ce se umplu de mărire sunt cei plini de fiere care se înmulţeşte în corpul omului atunci când mănânci carne multă şi când nu posteşti. Plin de fiere fiind se umplu de mânie şi astfel îşi sar în cap. Aşa pentru o vorbă cât de neînsemnată, pentru o bucată de lemn care i se pare că nu stă la locul ei, îi sare în cap celuilalt.
8. Şi-o ultimă pricină este desfrânarea tuturor. Dar soţii cum desfrânaează când sunt legiuiţi? Aşa bine căci nu mai ţin nici o seamă de miercuri, vineri, de zilele de post, de sărbători. Nu mai ţin nici o rânduială. Şi bate Dumnezeu nerânduiala ca să se facă rânduială.

Un glas puternic si realist impotriva controversatului vaccin

Pastorala Inaltpreasfinţiei Sale Dr. Laurenţiu Streza cu ocazia prăznuirii Sfantului Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei

† LAURENŢIU

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL SIBIULUI

ŞI MITROPOLIT AL ARDEALULUI

Cinului monahal, prea cucernicilor protopopi şi preoţi şi tuturor dreptcredincioşilor creştini ortodocşi din de Dumnezeu păzita noastră eparhie: har, milă, pace şi spor întru toate de la Dumnezeu, iar de la noi arhierească binecuvântare!

Iubiţii mei fii sufleteşti,

După rânduiala Sfintei noastre Biserici Orto­doxe, am intrat cu ajutorul lui Dumnezeu în Sfântul Post al Naşterii Domnului sau al Crăciunului, perioadă în care ne pregătim să întâmpinăm venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos.
Ca în fiecare an, în aceastăperioadăpregă­ti­toare, pe care se cuvine săo trăim cu adâncăevla­vie, Biserica ne pune în faţa ochilor sufleteşti pilda grăitoare a unuia dintre cei mai iubiţi sfinţi ai creştinătăţii, Sf. Nicolae, arhiereul din Mira Lichiei.
Viaţa şi activitatea Sf. Nicolae ne sunt bine­cunos­cute, din Vieţile sfinţilor, din slujba praz­nicului, din acatistul şi paraclisul prin care îl cinstim şi îl rugăm ca pe un păstor şi părinte duhov­nicesc care s-a asemănat cu „Păstorul cel bun care îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11).
Sf. Ierarh Nicolae a fost un aprig apărător al dreptei credinţe în dumnezeirea Mântuitorului Hristos, participând la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, unde l-a înfruntat pe Arie ereticul.
Dar Sf. Nicolae străluceşte mai ales prin faptele sale de milostenie, ca binefăcător al săracilor şi al celor lipsiţi, al celor nedreptăţiţi şi al celor în pri­mejdii, al bolnavilor şi al celor deznădăjduiţi. Prin tot ceea ce a împlinit în viaţa sa cu cuvântul şi cu fapta, Sf. Nicolae s-a arătat „îndreptător al credinţei”, „pildă a blândeţilor”, „învăţător al înfrânării, câş­ti­gând „cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate”, do­bân­dind sfinţenia vieţii.
Izvorul milostivirii lui Dumnezeu, care se revarsă în viaţa noastră prin mijlocirea sfinţilor, se împărtăşeşte şi mai puternic după adormirea lor.

Iubiţi credincioşi,
Sf. Nicolae a fost şi este un mare ocrotitor al tinerilor, îndeosebi al tinerelor fete.Viaţa sa ne descoperă chipul minunat în care sfântul a sărit în sprijinul unui tată necăjit, pe care sărăcia l-a împins la hotărârea necugetată de a-şi obliga fiicele să practice prostituţia. Intervenind prompt, Sf. Nicolae i-a izbăvit pe toţi din păcatul de moarte, protejându-le nu numai sănătatea sufletească, ci şi pe cea trupească.

Trăim în aceste zilele o situaţie asemănătoare în anumite privinţe, dar cu implicaţii mult mai grave. O autoritate publică naţională, a cărei menire este promovarea sănătăţii cetăţenilor ţării, a luat hotărârea necugetată de a vaccina peste 100.000 de fetiţe din clasa a IV-a cu un vaccin controversat pe plan mondial, ale cărui efecte se află încă în stadiul de experiment. Vaccinul (denumit Silgard sau Cervarix) este destinat prevenirii unei infecţiei cu un virus transmis pe cale sexuală numit virusul papiloma uman (HPV), considerat răspunzător de apariţia cancerului de col uterin. Aşa cum prevede legea fundamentală a ţării, Constituţia, cetăţenii, părinţi şi copii, au dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la informaţie şi la libertatea conştiinţei. În numele acestor drepturi inalienabile, campania naţională de vaccinare împotriva virusului
papi­lo­ma uman trebuie respinsă din următoarele motive principale:

1) Legătura dintre infecţia cu acest virus şi cancerul de col uterin nu este încă deplin elucidată. Deocamdată este evident doar că virusul reprezintă un factor de risc, alături de alţi factori precum relaţiile sexuale cu mai mulţi parteneri, persistenţa unor boli cu transmitere sexuală, începerea vieţii sexuale la o vârstă tânără, fumatul, consumul de anticoncepţionale, stresul, scăderea imunităţii, poluarea, care constituie factori favorizanţi ai oricărui maladii canceroase.

2) Nu se cunoaşte durata imunizării oferite de acest vaccin, dacă este permanentă sau vaccinul va trebui repetat după o anumită perioadă, cu toate riscurile aferente, boala cancerului de col uterin apărând după vârsta de 35 de ani.

3) S-au înregistrat efecte adverse la circa 83% dintre cei vaccinaţi, iar 6% dintre acestea au fost considerate efecte grave, fiind raportate chiar cazuri mortale! Pânăacum nu a existat niciun vaccin pe piaţăcare sămanifeste atât de multe reacţii adverse şi de o variabilitate atât de mare, putând fi afectate aproape toate aparatele şi sistemele organismului uman.

4) Nu există studii privind efectele adverse asupra fertilităţii. Posibilitatea ca vaccinul să provoace sterilitate ar transforma campania începută într-o tragedie naţională de proporţii.

Există şi alte semne de întrebare asupra acestui vaccin şi a campaniei de vaccinare. În această situaţie, nici un părinte nu îşi poate lua responsabilitatea pentru o procedură medicală ale cărei beneficii privind sănătatea copiilor săi sunt atât de incerte, iar riscurile atât de mari, cu atât mai mult cu cât nici producătorii vaccinului respectiv, nici ministerul de resort nu îşi asumă responsabilitatea pentru efectele secundare adverse.

Sănătatea copiilor este o datorie sfântă a oricărui părinte creştin. În faţa pericolului reprezentat de cancerul de col uterin, trebuie să facem tot ce ne stă în putere pentru a asigura tinerei generaţii o educaţie morală şi sanitară adecvată, singura care poate preveni, sigur şi fără efecte secundare, apariţia acestei boli, educaţie prin care să se promoveze castitatea până la căsătorie şi fidelitatea conjugală, păstrarea igienei şi efectuarea periodică a controalelor medicale necesare.

Mulţimea milioanelor de euro din bugetul naţional destinată vaccinării poate fi folosită mai benefic pentru campanii de educare a tinerilor pentru oprirea degradării morale prin sex şi pornografie, care au ajuns să afecteze însăşi esenţa biologică a poporului nostru.

Nu este o ipocrizie să pretindem prevenirea unei infecţii cu transmitere sexuală şi în acelaşi timp să promovăm o campanie împotriva fumatului prin sugerarea înlocuirii acestuia cu un păcat şi mai mare, păcatul desfrâului, aşa cum suntem îndemnaţi prin imagini de mari dimensiuni afişate fără nici o jenă în oraşele noastre?

Iubiţi credincioşi,

Pilda Sf. Ierarh Nicolae se cuvine să fie urmată şi de către noi, creştinii de astăzi. Să-i urmăm în credinţă, în nădejde, dar mai ales în dragoste. Iar dragostea să ne-o arătăm mai întâi prin responsabilitatea faţă de familiile şi copiii noştri, faţă de integritatea lor fizică şi psihică, morală şi spirituală, şi apoi prin faptele bune faţă de semenii noştri aflaţi în necazuri, lipsuri şi încercări.

A devenit o frumoasă tradiţie organizarea cu prilejul acestui praznic a Colectei generale pentru constituirea Fondul Filantropic Eparhial, destinat operei filantropice, sociale şi misionare, mai ales în vremuri de recesiune pe care le trăim şi în care destui semeni ai noştri sunt lipsiţi de cele necesare traiului, solicitându-ne ajutorul.

În acest an, ca şi în cei anteriori, au fost acordate prin sectorul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei noastre ajutoare substanţiale familiilor sărace şi nevoiaşe, oamenilor bolnavi care aveau nevoie de sprijin pentru procurarea de medicamente, elevilor şi studenţilor cu o situaţie materială precară.

Suntem pe deplin convinşi că şi în acest an generozitatea Dumneavoastră va fi mare, că veţi jertfi cu dragoste pentru ajutorarea celor aflaţi în nevoi, bine ştiind că „Dumnezeu îl iubeşte pe cel ce dă de bună voie” (II Corinteni 9, 7).

Fie ca Sf. Ierarh Nicolae să ne fie tuturor cald folositor şi rugător către Domnul, iar prin mijlocirea lui să ne învrednicim cu pace, cu sănătate şi cu bucurie multă, să petrecem aceste sfinte zile ale postului Crăciunului, spre folosul nostru sufletesc şi trupesc, şi să ajungem şi la ziua cea sfântă şi luminoasă a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia să-i fie slava în vecii vecilor. Amin.

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi rugător către Domnul,

† Dr. LAURENŢIU STREZA

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
sursa

Despre lupta postului cu relele

Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Dintre toţi cei care au avut de la Dumnezeu o slujbă către oameni chemătorii la pocăinţă au fost cei mai curajoşi căci toţi au acoperit chemarea cu viaţa recunoscându-se între păcătoşi cei dintâi şi dacă a fost nevoie i-au chemat la pocăinţă cu preţul vieţii lor. Căci cuvântul lor a fost deschis, curat de la Dumnezeu şi ucigaş de rele. Toţi au vorbit tare şi răscolitor de viaţă, de suflet. V-am spus acestea ca să vă deprindeţi cu chemarea la pocăinţă şi cu felul ei de a fi, ca să răzbată şi-n urechile surzilor.
Din cuvântul trecut vă aduc aminte ca să afle toţi că nu vor fi spovediţi şi împărtăşiţi la mănăstire decât cei ce de aici înainte vor ţine posturile aşa cum sunt rânduite de Biserică. Părinţii ne-au născut din trup iar Biserica din apă şi din Duh; şi mai mare este naşterea duhovnicească a Bisericii decât naşterea trupească a părinţilor. De la naşterea duhovnicească - Botezul - am primit pe îngerul păzitor tot în Biserică - de aceea se botează copii mici, orice ar zice alţii - care să ne apere de toată primejdia văzută şi nevăzută.
Deci dacă Biserica ne naşte ne şi creşte şi printre poveţele cu care ne creşte spre măsura bărbatului desăvârşit este şi postul. Trebuie deci să-i ascultăm porunca şi să postim. Sfinţii părinţi cei de demult au băgat de seamă că toate relele de la stomac încep, de aceea am zis vorbă aspră că postul este poarta şi patrafirul este uşa iar toţi ceilalţi ne fură vremea.
Astăzi, din darul lui Dumnezeu urmează să vă dovedesc să credeţi toţi: lupta postului cu relele sau despre felul cum ucide postul patimile.
Relele sau păcatele sunt de trei feluri. Iată-le:
1. păcate împotriva noastră înşine.
2. păcate împotriva aproapelui.
3. păcate împotriva Duhului Sfânt, împotriva adevărului.
Toate aceste trei feluri sunt şi păcate înaintea lui Dumnezeu, căci tu nu eşti al tău ci al lui Dumnezeu. Prin urmare şi păcatele pe care le faci împotriva ta sunt întocmai şi păcate împotriva lui Dumnezeu. De aceea, fiindcă eşti fiul lui Dumnezeu.
Astăzi să stăruim cu deosebire asupra păcatelor împotriva noastră înşine şi asupra păcatelor împotriva aproapelui.
Păcatele împotriva noastră înşine duc la învârtoşarea inimii - o cunoaştem cu toţii, o cunosc şi eu - dar ele mai duc şi la întunecarea simţirii de Dumnezeu. Sunt cele şapte păcate de căpetenie sau păcate de moarte: mândria, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia, pizma, mânia şi lenea. Între acestea şapte se află şi rădăcina relelor: lăcomia stomacului sau dumnezeul cel mâncăcios al trupului. Acesta trebuie ars cu postul şi scos afară! Căci de nu va fi ars şi scos afară iată să vedeţi cum creşte şi se întinde acest pom al diavolului, acest dumnezeu mincinos al trupului. Şi anume iată cum: lăcomia stomacului odrăsleşte dintr-o dată din rădăcină o puzderie de ramuri din care mai arătoase sunt trei: mânia, desfrânarea şi iubirea de avere.
Trebuie să mai ştiţi un lucru şi anume că păcatele sau patimile au două feţe: una a omului şi alta a diavolului, sau două laturi: una văzută şi-a doua nevăzută. De acolo din umbră sunt conduse şi sporite toate patimile noastre. Diavolul, marele sforar al relelor, are slugi sau căpetenii pentru fiecare patimă.
Aşa să înţelegeţi cum întotdeauna patimile le-au numit Sfinţii părinţi prin chiar dracii lor. Astfel: dracul lăcomiei de avere, dracul lăcomiei stomacului, dracul mâniei, dracul curviei şi ceilalţi. Le-au numit aşa pentru că aceste păcate sunt conduse din umbră de diavolul şi le-au numit după căpetenia care lucrează din umbră.
Ştiţi din Noul Testament că din Maria Magdalena care s-a apropiat de Iisus cu gând ispititor Iisus a scos şapte draci. În ea erau toate cele şapte căpetenii ale răului. Şi tot din Noul Testament ştiţi despre îndrăcitul din laturea Gadarenilor în care intrase o legiune de draci încât abia le-a ajuns o turmă de porci, care s-a aruncat în mare.
Acum să luaţi seama că am să vă învăţ, ca să puteţi şi voi să prindeţi, şi să vedeţi în voi înşi-vă lucrarea duhului rău. Vorbesc deschis, să nu se supere nimeni. Alţii mai subţiri la nas se supără. Noi însă trebuie să vorbim deschis căci toţi suntem ispitiţi.
E foarte uşor să-i descoperi lucrarea lui necurată care se face în noi. De pildă cu lăcomia stomacului, băgaţi de seamă că stomacul se umple dar pofta nu se satură. Iată lucrul dracului: pofta peste fire. Vedeţi ce uşor îl poţi prinde dacă ştii?!
E cunoscută lăcomia lupilor şi totuşi lupii nu mănâncă mai mult decât li-i foame. Acum dacă lor le-a fost foame rău asta-i altceva. Câinii ascund pâinea care n-o mai pot mânca. Iată dar că fiarele, animalele, nu trec cu poftire peste fire. Numai omul trece căci numai pe om are diavolul mânie şi numai pe om îl războieşte şi-l cearcă.
Iată de ce să n-ascultaţi de poftă niciodată căci cine a ascultat de poftă a ascultat de diavolul. Asta s-o ţineţi minte în privinţa stomacului. Şi aşa e cu toate patimile. Când va fi vreme mai multă vă voi spune şi despre acelea.
Războiul stomacului însă e primul război pe care l-a pierdut omul şi prima biruinţă a diavolului. Şi cu el nădăjduieşte să câştige şi pe oameni şi să-i desfacă de Dumnezeu. Şi să ştiţi că de nu-şi vor trage de seamă oamenii, diavolul va birui. Iată de ce strigăm s-audă toţi: ‘napoi la post căci fără de post ne merge rău! Şi iată cât de rău:
Cine nu se leapădă de carne şi de grăsime repede va fi-ncolţit de mânie şi de desfrânare, celelalte două laturi ale lăcomiei stomacului. Să vedeţi cum:
Mâncarea de carne, şi mai ales mâncată cu împingerea necurată a poftei, ca să se facă sânge are nevoie de fiere care este otravă - veninul nostru. Fierea aceasta topeşte carnea şi grăsimea întocmai cum topeşte soda slănina când fac femeile săpun. Fierea e o otravă tare. Dacă sporeşte mâncarea de carne sporeşte şi otrava cu care trebuie topită. Şi-atâta sporeşte cât nu mai încape în beşica ficatului şi-atunci simţi dureri la capătul pieptului căci stă beşica să crape de plină. Fierea câtă nu încape umblă prin sânge de sus în jos fără rost şi otravă cum e atacă nervii, îi slăbeşte şi de aici vine nerăbdarea, de aici vine nervozitatea, de aici mânia, din fierea care atacă nervii. Aici e cheia: de ce se supără unii aşa de uşor din nimicuri, din fleacuri, să moară de supărare: că li-e plin sângele de fiere şi li se rup telefoanele - că aşa le zic la nervi - şi cea mai uşoară vorbă îi aprinde şi-i chinuie grozav şi ei la rândul lor îi chinuie pe alţii.
Deschideţi uşa ca să audă şi cei de afară. Deschideţi-o bine. Dar deschideţi şi voi toţi uşile sufletelor voastre ca să intre duhul luminii, că să auziţi şi să nu vă aflaţi numai auzitori ci şi împlinitori!
Vedeţi dar că fierea este petrolul, nervii sunt fitilul şi mânia para diavolului. El a aprins fitilul căci el vrea să dărâme cu orice preţ şi pe orice căi acest locaş al Duhului Sfânt care e propriul vostru trup. Acest trup care nu este al nostru ci e templu a Duhului Sfânt. Credeţi voi aceasta! Doar stă scris! Şi vedeţi cu ce a început? Cu lăcomia stomacului adică cu pofta peste fire.
În mâncarea de carne mai sunt şi alte primejdii, o mulţime de otrăvuri care încă dărâmă casa de pe noi. Acelea aduc: bolile de inimă, durerile de rărunchi, de ficat şi altele.
Toate se tămăduiesc de la sine înlăturând pricina care le-a adus, curăţind sângele prin post. Căci toate bolile sunt cu putinţă dacă sângele este otrăvit. Vrei să te însănătoşeşti, fă calea întoarsă.
Deci luaţi aminte la ce mâncaţi căci uite aşa pedepseşte Dumnezeu nesocotirea postului cu boli şi încă unele fără leac cum de pildă e cancerul sau ...cul care se face din mâncarea foarte deasă a creierului de dobitoace. De aceea e mai mult boala orăşenilor şi a măcelarilor la sate. Paralizia sau slăbănogirea unei jumătăţi de trup tot din nesocotirea postului se trage. De obicei cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Ea poate fi moştenire. Şi-atunci dacă simţi acest lucru ai putea-o ocoli sau stinge postind foarte mult. Dar cum am zis, cu paralizie pedepseşte Dumnezeu pe toţi nesătuii de avere. Şi-au făcut socoteala greşită zicând că dacă postesc nu mai pot alerga şi lucra. Ei au crezut sfatul viclean al dracului iubirii de avere, deci au făcut o socoteală greşită înaintea lui Dumnezeu. De aceea toţi harnicii să ia aminte şi să ţină post ca nu cumva după multă alergătură deşartă să vină o vreme să trebuiască să stea la pat tot restul vieţii. Dar şi aceasta de li s-ar întâmpla tot milă de la Dumnezeu să o socotească deoarece le dă prilej de a cumpăni şi de aşi cunoaşte greşeala. Căci Dumnezeu nu pedepseşte spre moarte ci spre întoarcere. Căci trupul nu plăteşte nimic când din el scoţi unealtă rea. Sfinţii au scos cu totul altceva: sfeşnic a Duhului Sfânt.
Prin urmare cine nu păzeşte postul i se va aprinde în gură para mâniei, de unde începe toată vrajba, iar în trupul lui vor încolţi boli peste boli.
Nu pot lăsa să nu vă spun că din lăcomia stomacului mai naşte şi curvia. Despre aerul drăcesc al ei nu se mai îndoieşte nimeni: ăsta-i focul iadului.
Acum luaţi aminte căci nu am răgaz să vă spun mai pe larg ci numai ceva din propriile voastre dureri. Nunta întru atât e binecuvântată de Dumnezeu cât e spre naştere de fii. Încolo chiar între soţi legiuiţi e desfrânare şi pentru ea vine bătaia lui Dumnezeu pe oameni în fel şi fel de chipuri.
Desfrânarea între soţi e pricina pentru care vine vremea de se bat, de li se sparge casa. Pentru nepăzirea postului şi-a sărbătorilor nu se pot înfrâna de la pofta trupească şi aşa zămislesc copii în zile neîngăduite, peste care nu se află darul lui Dumnezeu ci pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru nepăzirea de pofta trupească pe care o ai întipărit-o în ei în vremea celor nouă luni de sarcină se nasc copii îndărătnici, neascultători şi fără frică de Dumnezeu. Aceştia vor cădea în curvie toţi şi noroc în viaţă nu vor avea.
Luaţi aminte părinţilor că nu e glumă cu viaţa copiilor pe care îi ai sau vrei să-i ai. Eşti răspunzător de ei şi de toată viaţa lor căci cum le-ai dat-o aşa o au! Şi copiii tăi te vor judeca pe tine după cum bine ştiţi şi bine păţiţi. Iar când te-or supăra fii cuminte şi nu-i blestema, ascultând de diavolul până în sfârşit, ci trage-ţi de seamă că ei îţi aduc aminte păcatele tale cale nemărturisite şi neispăşite. Roagă-te pentru ei şi roagă-te şi pentru tine, chiar când te-or blestema, să te ierte Dumenezeu.
Păziţi despre latura poftirii trupeşti frica şi cuviinţa creştinească şi nu vă amăgiţi de trup de vreţi să vă bucuraţi de copiii voştri; iar de nu aşa vor spori relele cât va junghia fiul pe tată-său, şi va sugruma fiica pe mamă-sa! Scrie! Că aşa va fi în vremea din urmă.
Luaţi prin urmare seama şi învăţaţi pe copiii voştri şi curăţaţi duhul necurat cu care v-aţi deprins a fi. Luaţi seama că dacă vreţi să nu cădeţi din creştinătate şi dacă vreţi să vină chipul lui Dumenezeu în noi şi nu a diavolului, prin patimile sale, luptaţi-vă din răsputeri cu arma postului căci după cum vedeţi postul este ucigaşul patimilor pentru că este şi dar de la Dumnezeu dat tuturor celor ce luptă lupta cea bună. Faceţi începătura aceasta şi veţi vedea cum vi se va înnoi viaţa şi vi se va linişti casa.

(predici ale parintelui Arsenie Boca-
cuvânt ţinut în Sfânta Biserică în ziua de 22.02.1942)

Predica Parintelui Staret Valentin si cuvantul lui Dan Puric-Sf.Man Turnu -Targsoru Vechi Prahova

19 oct. 2008