Ceva mai presus chiar şi decât voi amândoi

Draga mea Caterina,

“Te ador”, “Eşti un adevărat înger”, “Dragostea mea este veşnică” – toate acestea sunt expresii care aduc mângâiere urechilor îndrăgostiţilor. Sunt convinşi însă aceştia că înţeleg în profunzime sensul lor?

Dacă există ceva mai bun decât respectul de sine, e vorba fără îndoială de doi oameni care se respectă unul pe celălalt.

Totuşi, în cazul în care acest respect reciproc nu constituie o parte dintr-o societate mai largă, este în pericol să decadă într-o stare bolnăvicioasă.

De la orele de fizică îţi aminteşti, desigur, că soarele este acela care menţine în echilibru sistemul solar. Pământul nostru şi toate cele de pe el, care-ţi aparţin ţie şi lui Petre, ar fi alunecat de la locul lor dacă n-ar fi existat forţa gravitaţională a soarelui, care să le menţină.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în căsnicie. Cele două persoane pot proveni din emisfere opuse sau este posibil să se fi născut în acelaşi cartier. Nu are importanţă. Ceea ce are cu adevărat importanţă este aceasta: rămân oare legate între ele printr-o dragoste sfântă, care este mai puternică decât ei doi?

Întrebarea aceasta este esenţială pentru că, pur şi simplu, chiar şi făptura cea mai “angelică” de pe pământ nu încetează să fie ca şi ceilalţi oameni, adică făptură omenească, la fel ca şi noi toţi ceilalţi. Şi după cum ştii, în stadiul său actual, un caracter comun al lui homo sapiens este înclinaţia sa înnăscută spre automulţumire.

Nu ştiu de când a început răul, dar este recunoscut că, nici astăzi, cei mai mulţi dintre noi nu am ajuns la un stadiu de dezvoltare care să ne permită să fim liberi prin instinctul de conservare. Vrei dovezi? Aminteşte-ţi frazele: “Ceea ce-ţi spun eu”, “Vreau, pentru că în cele din urmă aşa-mi place”, “înainte de toate, eu”, care împreună cu altele asemănătoare atestă paguba pe care o suportă o căsnicie de îndată ce încetează a se mai auzi cântecul primei iubiri.

E posibil ca tu să fi luat hotărârea de a te gândi întâi la celălalt. Te vei strădui să vezi viaţa prin ochii celuilalt. Vei fi cu el dulce politicoasă şi tandră, zi şi noapte. Dacă însă semeni câtuşi de puţin tatălui tău, într-o jumătate de oră propunerile tale amabile se vor transforma şi ele într-o victimă uşoară a realităţii ucigătoare.

Aşadar, întrepătrunderea reciprocă necesară pare să fie nerealizabilă. Cum ieşim din această dilemă?


Răspunsul, aşa cum l-am cunoscut acasă la noi şi l-am văzut de nenumărate ori la serviciul meu, în calitatea mea de sfătuitor, este tema centrală a scrisorii.

Iată cheia dragostei în forma ei cea mai strălucitoare: cuplul care va înţelege că unitatea lui aparţine cuiva, mai mare decât ei amândoi la un loc, a descoperit uşa cea tainică, ce duce către căsnicia ideală.

Să vedem, acum, cum puteţi să conformaţi viaţa voastră cu acest început binecuvântat.

Am auzit deunăzi la radio un specialist în statistici susţinând că una din patru căsnicii sfârşeşte prin divorţ. Prezentând şi alte elemente, afirma că în ceea ce priveşte cuplurile care merg regulat la biserică, procentul căsniciilor destrămate este de 1 la 54, în timp ce la cuplurile care reuşesc doar să facă rugăciunea împreună procentul scădea la 1 la 50.

Nu preciza de unde a luat cifrele, dar mi-a dat ideea să fac şi eu o analiză cu elemente din experienţa mea. Analiza mea este cu aproximaţie următoarea: apreciez că în douăzeci de ani de muncă au venit să mă consulte în problemele lor mai mult de 2000 de cupluri. Numărul acesta îi cuprinde şi pe cei care au venit singuri – doar soţul sau soţia. Şi ţine cont de aceasta: nu mi s-a întâmplat niciodată să mă viziteze cupluri sau soţi singuri, care reuşiseră să se roage împreună. (Au existat puţini, vreo duzină, care spuneau că obişnuiau cândva.)

Aceasta este mărturia mea. Pe de-o parte, unul la tot atâtea cupluri consultă psihiatrul. Pe de alta, unul la tot atâtea cupluri divorţează în tribunale. Dar, în conformitate cu experienţa mea, nici un cuplu nu a stricat iremediabil căsnicia, dacă soţii au reuşit ca prin rugăciune să-şi treacă mâinile lor unite prin mâna lui Dumnezeu. Permite-mi să-ţi enumăr aici treptele rugăciunii comune, aşa cum am recomandat-o sutelor de cupluri:

1. Cădeţi de acord să dedicaţi în fiecare zi puţin timp pentru a vă întoarce împreună privirile spre Dumnezeu;

2. Procuraţi-vă cărţi de rugăciuni şi însemnaţi-le pe acelea care vi se potrivesc mai mult;

3. Când se apropie ora stabilită, aşezaţi-vă aproape unul de celălalt, fără să vorbiţi, şi unul din voi să citească rugăciunea pe care aţi ales-o pentru acea zi;

4. Discutaţi apoi despre tema concretă la care aţi dorit să se refere rugăciunea voastră. Dacă Petre este preocupat de o problemă de serviciu, este momentul şi ocazia să-ţi vorbească despre ea. Sau, poate tu eşti cea care vrei să-i spui, că la un moment dat, te-a jignit şi că nu poţi să treci peste asta. Poţi cere explicaţii, dacă ai nevoie, dar să nu vă certaţi; pur şi simplu dezvăluiţi-vă unul altuia ceea ce aveţi în inimile voastre;

5. Ţinându-vă de mână, aplecaţi capetele şi rugaţi-vă în linişte lui Dumnezeu, aşa cum înţelege fiecare. Va fi mai bine dacă nu o veţi face cu voce tare. Este posibil ca rugăciunea cu cuvinte proprii, spusă cu voce tare în prezenţa cuiva, să vă pună într-o situaţie delicată, şi aceasta să vă facă să abandonaţi după primele încercări;

6. Când simţiţi că aţi terminat, spuneţi împreună “Tatăl nostru”.

Pe măsură ce veţi progresa astfel, veţi ajunge la înălţimea ascultării tacite. Încet-încet, sensibilitatea voastră va creşte, până când veţi simţi că rugăciunea nu este modalitatea prin care luaţi ceea ce cereţi de la Dumnezeu, ci modalitatea prin care Dumnezeu vă ţine alături de El.

Veţi ajunge să înţelegeţi că rugăciunea nu înseamnă căutare, cerşetorie sau revendicare. Înseamnă mai mult des¬chiderea inimii noastre către Dumnezeu, care deja bate la poarta ei. Deschiderea aceasta a porţilor, a celor conştienţi şi a celor mai puţin conştienţi, este cea mai înaltă formă a rugăciune. Vei face o descoperire extraordinară când vei simţi că prima mişcare a acestei convorbiri, dintre Dumnezeu şi om, o face Dumnezeu. El caută neîncetat vieţi asupra cărora să se poată pleca, să slăvească astfel pământul cu dragostea Lui.

Ca să învăţaţi a vă ruga împreună este nevoie de timp, ca pentru orice lucru bun în căsnicie. Dar merită: Dumnezeu este iubire, şi amândoi credeţi că aceasta este cauza legăturii voastre.

Aşadar, cu cât veţi descoperi mai multe canale, prin care sfânta Lui dragoste să se reverse în dragostea voastră omenească, cu atât mai preţioasă va fi această dragoste.

Este important să învăţaţi acest adevăr şi să-l respectaţi împreună. De regulă, este periculos ca unul să rămână pe loc, iar celălalt să progreseze duhovniceşte. Căsnicie nu înseamnă să mărim distanţa care desparte doi oameni, ci înseamnă să umplem golurile care determină deosebirile dintre ei, până când aceste două vieţi separate se vor roti în jurul unui Centru sfânt – care este, de altfel, şi destinaţia acestei vieţi.

Cele ce-ţi spun acum nu sunt teorii. Am văzut de nenumărate ori căsnicii care se zbăteau în ultimele clipe să revină la noutatea de viaţă, prin rugăciunea comună tainică.

Vorbesc însă şi din experienţa personală. Mama ta nu-şi imagina măreţia lucrării pe care şi-o asuma în timp ce înainta, mireasă fiind, prin mijlocul bisericii pentru a-mi da mâna ei şi a auzi preotul rostind: “Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău … cu roaba Ta…, pentru că de către Tine se uneşte bărbatul cu femeia.”

N-a trecut prea mult timp până a înţeles că tânărul care şi-a unit viaţa cu a ei ascundea, în interiorul lui, nenumărate eu-ri potrivnice. Lupta care se deschidea în faţa ei consta în a uni, într-un tot, caracterul acestui neascultător şi nes¬tatornic tânăr cu liniştea ei interioară, cu blândeţea şi cu delicateţea ei feminină.

Tu ştii bine cât a reuşit. O vedeam în fiecare zi dis-de-dimineaţă stând în colţul ei, cu Biblia şi cu cărţile ei. Îi spunea “ora mea de linişte”, şi astfel am putut să înţeleg că, cumpătarea sufletului ei era răspunsul la dezordinea mea.

Într-o zi, în deznădejdea mea, i-am cerut să mă ducă şi pe mine “la izvorul apelor”. Astfel am învăţat şi eu că rugăciunea este cheia tuturor lucrurilor.

Astăzi, după douăzeci şi cinci de ani de convieţuire, sunt mai mult decât altădată sensibil la emoţia pe care mi-o provoacă prezenţa ei. Când o întâlnesc din întâmplare prin mulţime, simt în mine ecoul unui cântec vesel. Când îi întâlnesc privirea printre oameni este ca şi cum s-ar înălţa în faţa mea un panou cu mesajul pe care-l căutam în acea clipă. Seara, când mă întorc acasă cu maşina, mă abţin să nu accelerez viteza pentru a ajunge mai repede lângă ea. Chiar şi până astăzi, consider că cea mai mare emoţie a zilei este atunci când vine lângă mine, de oriunde s-ar afla, să mă salute cu un sărut tandru şi să-şi strângă, cu un sfânt devotament, trupul ei lângă al meu. Şi, cum privesc atent, înainte la cărarea vieţii noastre, văd un cuplu bătrân ţinându-se de mână şi înaintând spre apus. Simt în sinea mea că sfârşitul va fi mult mai frumos decât începutul.

N-aş putea să-i fac o urare mai frumoasă lui Petre decât aceasta: femeia lui să-l conducă şi pe el, aşa cum a procedat mama ta cu tatăl tău, în singurul loc al comunicării cereşti, acolo unde două vieţi se unesc în treime sfântă…

Aud mulţi sociologi care spun că singura soluţie pentru blocarea divorţurilor care torturează epoca noastră este o legislaţie mai aspră. Ar fi putut să ajute şi aceasta în anumite situaţii, dar răspunsul real la această problemă nu este să facem divorţul cât mai dificil, ci să facem căsnicia aşa cum trebuie să fie. Iar căsnicia trebuie să fie o legătură treimică sfântă între Hristos, soţul tău şi tine, acum şi întotdeauna.
Sus să avem inimile,
Tata

( din “Scrisori Caterinei, sfaturi unei tinere casatorite”)