Cartea anului 2008

Am gasit aici un articol cu domnul Eugen Negrici, care mi-a fost profesor si mie in facultate, un om deosebit si un profesor de exceptie ( doar venise de la Craiova...cand i-am fost eu studenta.)


Cultura trebuie să se apere de tirania democraţiei.

Criticul literar este autorul volumului „Iluziile literaturii române”, declarat „Cartea anului 2008" de către revista „România literară". Eugen Negrici, critic şi profesor la Facultatea de Litere, a introdus în literatura română conceptul de expresivitate involuntară, pe care l-a urmărit atât în literatura veche, cât şi în cea proletcultistă.


Victoria Anghelescu: Are literatura română mai multe iluzii decât alte literaturi şi, mai ales, decât literaturile ţărilor din fostul lagăr comunist?

Eugen Negrici: Într-un mesaj colegial pe mail, Matei Călinescu îmi semnala situaţia literaturilor mici şi relativ noi din America Centrală şi de Sud care, deşi au în sprijin o limbă de prestigiu (cum e spaniola), par să se afle sub înrâurirea aceluiaşi impuls compensator-idealizator.

El e o consecinţă a sentimentului vacuităţii şi frustrării pe care îl cunosc literaturile rămase în afara clubului select imperial.

Ostracizate ideologic, desfigurate propagandistic, bolşevizate şi rusificate în anii '50, suportând ani în şir capriciile paternalismului statal comunist, literaturile Estului s-au aflat, toate, şi sub influenţa sentimentului difuz sau concret al primejdiei care a fabricat, în diverse nuanţe, iluzii compensatoare.

Este cartea dumneavoastră şi o istorie a literaturii române?

O istorie a literaturii nu este, dar un adjuvant al oricăror iniţiative de acest soi ar putea fi. Pe post de ceas deşteptător, de aparat de semnalare a inflaţiei epitetelor, de instrument de calibrare şi recalibrare, cartea şi-ar avea locul pe masa de lucru a autorilor de istorii. Şi nu numai de istorii literare.

Mecanismul psihologic al compensării-idealizării se pune la fel în mişcare şi cu aceleaşi consecinţe în toate domeniile culturale. Am publicat exact acum două decenii o "Sistematică" a poeziei. Într-un fel şi cartea aceasta este o sistematică, o sistematică a iluzionării.

Mai sunt actuale istoriile literare într-o perioadă în care în Occident s-a renunţat de mult la asemenea proiecte industrioase cu un singur autor şi sunt preferate dicţionarele şi enciclopediile, în timp ce la noi, în ultimele două decenii, genul a fost resuscitat?

Ca să nu spun că sunt anacronice, voi zice că nu mai sunt actuale. Ultimele întreprinderi de acest fel de la noi indică limitele fizice ale autorilor lor. Postura lor e psi-hanalizabilă, căci e imposibil să nu ne gândim la puterea de hipnoză şi de înrâurire în timp a modelului Călinescu.

Cei ce s-au înhămat la o asemenea muncă nutresc idealuri măreţe şi vise de continuatori. Numai că această strădanie a lor nu a luat în calcul două elemente. Nu a ţinut seama de faptul că G. Călinescu, la 1941, se afla în faţa unei producţii literare româneşti nu într-atât de bogate încât să nu poată fi acoperită şi de faptul că înaintaşul ce le-a stârnit ambiţia avea geniu.

"Nici o istorie literară nu poate emite pretenţia obiectivităţii"

Cum s-ar justifica doza mare de subiectivitate din istoriile literare româneşti, de la prima, a lui G. Călinescu, considerată tot mai mult un roman al literaturii române, până la cele mai recente, adică “Istoria subiectivă a literaturii române” a lui Alex Ştefănescu sau “Istoria literaturii române” a lui Nicolae Manolescu, precedată de o antologie din cronicile lui din volumele “Teme”, intitulată chiar “Lista lui Manolescu”? Această doză mare de subiectivitate nu contrazice chiar statutul unei istorii?

Nici o istorie literară nu poate emite – cum se ştie – pretenţia obiectivităţii. Orice demers de acest fel poartă pecetea individualităţii creatoare, deci subiective. Autoritatea unora dintre autori decurge din faptul că izbutesc să sugereze onestitatea şi să convingă prin verbul lor.

Se vorbeşte tot mai mult în ultima vreme la noi despre moartea criticii literare sau măcar despre dispariţia criticii de întâmpinare. Situaţia este chiar aşa sau critica şi-a mutat obiectul în alte zone şi în interferenţă cu alte genuri literare?

Împreună cu Paul Cernat şi Daniel Cristea-Enache, am lansat la târg cartea Simonei Sora, "Regăsirea intimităţii". M-am simţit foarte bine alături de cei trei şi dintr-o dată am înţeles că schimbul de ştafetă a avut loc. La marile reviste din Bucureşti şi din provincie fac critică de întâmpinare numeroşi tineri promiţători, catedrele de literatură şi de teorie literară din ţară debordează de inteligenţe.

Sigur că în noile condiţii media, specia se mulează, obligată să-şi probeze proteismul. A murit doar gloria ei de vremuri grele, când printr-un complex de împrejurări politice şi culturale, vocea unui singur critic (Manolescu în speţă) putea zdrobi sau înălţa cariere. Odrăslirea de critici de întâmpinare nu a încetat după Revoluţie şi pentru că fiecare dintre ei, toţi, de fapt, visăm o astfel de putere. Căci ce altceva este critica decât voinţă de putere?

Care ar fi strategia reuşită prin care cultura critică să supravieţuiască nu numai pentru un cerc restrâns, zis al elitei, în faţa culturii de supermarket şi a divertismentului? Mai este nevoie de cultură critică într-o lume globalizată?

Aşa cum principiile sacrosancte ale demnităţii umane – descoperiri ale Europei – vor trebui apărate la nevoie – şi în scurt timp va fi nevoie – cu sabia, aşa şi cultura, marea cultură europeană sau ce mai supravieţuieşte din ea ar trebui să-şi dezvolte căi de apărare şi consolidare în faţa acestui tsunami subcultural emanat de tirania democraţiei.

Dacă se mai poate salva ceva – şi cred că se mai poate – nu e vreme de glumiţe postmoderne, de egalitarism prostesc ori de făcut cu ochiul în direcţia marginii (cu ambiţii de centru). Echilibrul s-a frânt şi întâi am pierdut partida în plan ideologic, admiţând că acesta e sensul lumii. ”Şi noi şi ei” e o sintagmă care aparţine trecutului. E vremea lui ”ori noi, ori ei”. Toate soluţiile par utopice. Tocmai de aceea le formulez aici.

Aşadar, lăsaţi-mă să visez: omniprezenţa necruţătoare a spiritului critic, cultivarea fără jenă şi tulburări de conştiinţă a ierarhiilor şi a elitei, impunerea ingenioasă şi tenace a unor modele umane veritabile prin şcoală, ziare, reviste, televiziuni, toate obligate prin ordonanţe şi legi să pună cel puţin tot atâta imaginaţie în promovarea acestei cauze cât pentru universalizarea divertismentului, a neroziei şi a hăhăielilor fără de sfârşit.

O soluţie ar putea fi furnizată de istoria însăşi, mereu imprevizibilă, aptă să ne tempereze veselia imundă cu câte o criză majoră şi... globală, cu noi pericole mortale venite tot dinspre est – estul apropiat sau îndepărtat – care să ne facă să ne reconsiderăm şi să ne iubim, ca în vremurile teribile ale Cortinei de fier, valorile veritabile, cele care ne mai pot salva.

Pentru români, Premiul Nobel este o obsesie

De ce literatura română a pierdut trenul intrării în circuitul universal chiar de la clasicii modernităţii, când am avut totuşi nu numai o avangardă interbelică sincronă cu aceea occidentală, dar chiar o avangardă a avangardei?

Literaturile imperiale ale Europei – între care cea franceză ne interesează în chip direct – sunt exclusiviste, au un elan anexionist şi destule vizibile tentaţii protocronice. Avangarde ale propriei avangarde şi anterioare avangardei româneşti îşi pot descoperi oricând.

Dacă vreunul din avangardiştii noştri a intrat cu adevărat în circuit a fost pentru că a scris în franceză şi a fost asimilat. Şanse mai mari de intrare în circuitul universal am fi avut, poate, dacă procesul sincronizării ar fi început mult mai devreme şi ar fi evoluat fără sincope (precum sincopa comunistă de patru decenii, ceea ce e enorm pentru o literatură nouă).

Ori dacă am fi fost, prin completa noastră izolare, descoperiţi târziu ca exotici. Dar toate acestea sunt vorbe, supoziţii bune de acoperit spaţiul unui talk-show pe teme culturale. Suntem ce suntem şi asta e tot.

Este Premiul Nobel una dintre iluziile pierdute ale literaturii române?

Pentru români, Premiul Nobel e o obsesie şi, dacă stau să mă gândesc ce nume au fost alese în ultimii ani, aş zice că e o obsesie idioată. Bine ar fi ca noi să ne facem în tăcere temele, să nu ocolim mizele majore şi să aşteptăm conjuncturile favorabile întrucât numai ele au motivat juriile.

Şi la urma urmei să facem literatură, întrucât asta e problema reală a momentului. Astăzi nu putem conta pe o producţie literară suficient de bogată pentru a putea aştepta să intre în funcţie legea numerelor mari. Pur şi simplu ne lipseşte humusul literaturii, zona aceea aparent mâloasă din care se ivesc surprizele.

Personalităţile din umanioare, atâtea câte mai sunt, mai reprezintă modele pentru tânăra generaţie?

Dacă m-aş repezi să confirm completul dezinteres al tinerilor pentru nobleţea şi farmecul unor astfel de personalităţi, mi-aş interzice dreptul la iluzie. Multe din cărţile profunde ale umanităţii au făcut apel la elementul ajutător al tramei poliţiste, la sentimentalitatea ieftină, dar eficace, sau la orice le-ar fi înlesnit receptarea. Personalităţilor despre care vorbim le-ar trebui ceva în plus, un element decorativ, un breloc popular care să atragă privirea, privirea care mai apoi să descopere şi restul.

Despre literatură şi vânătoare

“Cine analizează atent istoria relaţiilor dintre putere şi literatură, cine vrea să înţeleagă fenomenologia raporturilor dintre propagandă şi literatură va observa cu mare uşurinţă cît de dependentă a fost evoluţia literaturii române de după 1948 de evenimentele politice şi de hotărîrile de partid. Atenţie! Depedenţa nu este doar faţă de deciziile Partidului Comunist Român, ci, uneori, şi faţă de cele ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.” (Eugen Negrici, în "Observatorul cultural")

Criticul nu e atras de ideea de a călătorii, dar e un pasionat al vânătorii: "Călătoriile mele în străinătate le pot număra pe degete, pe degetele de la o mână. Nu sunt un voiajor şi n-am devenit nici după Revoluţie, când s-au golit catedrele. M-am ferit atât de mult timp în comunism să nu devin vulnerabil printr-o cerere de paşaport pentru o ţară occidentală, încât m-a părăsit cu totul dorinţa.

Aş vizita totuşi câteva locuri cu vechi reverberaţii culturale, dar numai dacă cineva ar avea grijă de toate cele şi m-ar conduce de mână ca pe orb. Îmi rămâne, aţi ghicit, vânătoarea, de care însă mi-e din ce în ce mai greu să vorbesc. A fost, în anii ei literari, o ocupaţie aristocratică. A fost.

Comunizată ieri, vulgarizată şi comercializată astăzi de îmbogăţiţii revoluţiei, vânătoarea adevărată îşi mai păstrează un rest din farmecul mitic doar făcută între prieteni cu peisaj sufletesc şi poveşti de spus, care cunosc semnele naturii, au farmecul barbariei jucate, ştiu să renunţe şi să se oprească şi, mai ales, iubesc şi respectă îndemnul din ochii înţelepţi ai prepelicarilor, care te cheamă afară şi dincolo de lumea aceasta din ce în ce mai clară."

Cartea anului

“Iluziile literaturii române”, cartea din 2008 a lui Eugen Negrici, putea fi – şi, în graba întâmpinării, a şi fost – considerată o continuare a sintezelor anterioare dedicate deceniilor literare postbelice (“Literatura română sub communism”). (…) Diferenţele au fost şi ele remarcate. Aşadar, dacă “Iluziile literaturii române” nu urmează marilor sinteze istoriografice anterioare, cartea de faţă precedându-le, de fapt, în mai multe privinţe, ea este mai degrabă o explicitare a acelora, desigur, ideatic vorbind, o împlinire. (Aurel I. Brumaru)

“Cartea lui Eugen Negrici este o analiză lucidă, intransigentă, convingătoare a miturilor care parazitează istoria literaturii române, dar e, deopotrivă, şi o profesiune de credinţă, rostită cu o sinceritate îngândurată. Fiindcă, îndărătul enunţurilor tăioase şi al paginilor încărcate de un sarcasm amar, se mistuie o mare iubire rănită”. (Paul Cornea).