Este gandul meu la tine cand ma trezesc dimineata .
Stiu sigur ca tu ma trezesti cu noaptea-n cap, desi te-am rugat sa nu o mai faci ...macar nu prea des.
Nu mereu vreau sa ma trezesc la aceeasi ora cu tine...
Fericirea este... vocea ta draga si iubita, chiar si atunci cand imi zici vorbe care dor...
Fericirea este timpul scurs impreuna cu tine... povestile tale de zi cu zi, glumele tale, melodiile care-ti plac tie, autoritatea ta asupra mea, personalitate ta foarte puternica, duritatea si blandetea ta.
Fericirea este grija mea si aparenta ta indiferenta, studiata si deloc intamplatoare.
Fericirea este fotografia ta pe ecranul telefonului meu mobil...
Fericirea esti tu cu defecte si calitati.
Si atunci de ce mi-e frica?
De ce simt ca imi esti asa de drag ?
Daca cumva te pun pe tine pe primul plan si abia apoi pe Domnul?
Daca de asta e rau atunci?
O prietena imi spunea asa: "tu ai inteles ceva din ce ti-am tot spus pana acum? eu stiu ca esential e sa iubeasca femeia, nu barbatul"
Pai daca-i asa eu trebuia sa fiu cea mai fericita de pe tot pamantul asta... si de ce nu sunt?
Stiu ca e si vina mea, pentru ca inca nu ma ridic la nivelul asteptarilor tale, poate simti aceeasi frustrare ca si mine, dar mie imi e greu sa cer, vreau doar sa "se deduca din context"
Oare voi reusi vreodata sa fac sa se "deduca din context"?
Indiferent ce va fi ,voi simti la fel: ca te "cunosc dintotdeauna si profund" si ca mi-e bine langa tine, desi nu mi-e bine mereu si nu oricum.
Si, uite asa, ajung din nou aici:
"Unde te vei duce tu acolo voi merge si eu, si unde vei trai tu voi trai si eu; poporul tau va fi poporul meu, si Dumnezeul tau va fi Dumnezeul meu. Unde vei muri tu voi muri si eu, si voi fi ingropata acolo. Orice-mi va face Domnul, numai moartea ma va desparti de tine!" (Rut 1:16,17)
Ca daca nu pot altfel...
Ajuta-ma , de data asta, sa pun inceput bun! Nu vreau vorbele tale,ci faptele tale...
Ana
îţi cunosc fericirea. îţi ştiu şi frica. mult prea bine. am trecut in viaţă printr-o perioadă groaznică. mi-am pierdut ambii părinţi si toţi patru bunicii. şi sunnt destul de tânără. aşa că atunci când am cunoscut iubirea am cunoscut şi fericirea, dar şi frica. îmi era teribil de frică să nu îl pierd ca ăpe toţi pe cei pe care ii iubeam. şi mai era şi o altă frică, una inexplicabilă, îmi era pur şi simplu frică de prea multă iubire. credeam că nu e posibil. dar frica trece. iubirea rămâne. poţi doar să te rogi sa îţi dea dumnezeu omul potrivit la momentul potrivit. că e esenţial să vină împreună, omul şi momentul. curaj! lasa frica. iubeşte!
RăspundețiȘtergereMultumesc din suflet,draga mea! Uite ca internetul asta e si el bun la ceva,imi scoate in cale oameni deosebiti!
RăspundețiȘtergereDa, ai dreptate,intr-adevar imi e teama de atata iubire, daca ceea ce simt pt el era de ieri -de azi as fi crezut ca e patima,si nu ceva profund-dar dureaza de 2-3 ani. Nici nu credeam ca poti sa simti asa ceva pt cineva.
Imi pare rau pt suferinta ta. Te imbratisez :*