{Miercuri... }

 Din minunile Sfantului Nectarie
Mica croitoreasă

Kiki Tsakalakis se pregătea să devină croitoreasă. Săracă, dar harnică, se chinuia să înveţe meserie ca să aibă din ce trăi. De altfel, era şi o fată cuminte şi îşi vedea de lucrul ei. Se gîndea că peste puţin timp o să termine şcoala şi o să ajungă o croitoreasă bună, cu stil elegant şi cu vorbă dulce. Şi astfel o să aibă mult de lucru. Gîndind aşa, pleca de acasă cu zîmbetul pe buze şi tot astfel se întorcea.

– Nu peste mult timp n-o să mai trebuiască să mai munceşti atît, spunea ea tatălui ei. Şi tu, mamă, ce mîndră o să fii! O să ai croitoreasă în casă.

***

Dar într-o zi, mergînd Kiki la băcan să facă cumpărături, s-a lovit din neatenţie la picior, cu o bucată de fier dintr-un chepeng. Fierul i-a rupt carnea şi i-a spart venele provocînd hemoragie. A fost îngrijită după cum se obişnuieşte în astfel de cazuri, fără să fie dusă la spital, iar ea şi-a văzut în continuare de munca ei. După o vreme, rana s-a închis şi toată povestea a fost uitată cu desăvîrşire.

Însă microbul a rămas în ea. Nu peste mult timp piciorul a început să se umfle şi să se tot umfle. Deja nu mai putea să păşească. Avea temperatură în jur de 40 de grade. Frisoane! Ai ei s-au neliniştit. Au dus-o în grabă la Policlinica Atenei unde a fost consultată imediat de medic.

– Unde locuiţi? întrebă acesta înfuriat.



– În Peristeri... răspunseră părinţii fără să înţeleagă.

– Trebuie să tăiem imediat piciorul, ca să salvăm fata!

– Nu, nu! spuse ea în ameţeala febrei. Cum o să lucrez fără picior? Cum o să trăiesc?

Doctorul a vorbit cu părinţii între patru ochi. Le-a spus alarmat că fata o să se prăpădească foarte repede. Aceştia, îndureraţi, au acceptat să-i fie tăiat piciorul. Ce să facă oamenii... Chiar de-ar rămîne cu un singur picior. Doar n-o să lase sa moară un copil de paisprezece ani. O să muncească şi ea cît o putea. Şi chiar de n-ar mai munci deloc... Se putea să şovăie?

Dar Kiki nu se lăsa nicidecum convinsă.

– Mai bine mor, spunea ea în chinurile febrei.

Şi astfel trecură ore în şir. Febra îi ardea ochii şi gîndurile. Mintea deja i se tulburase. Nu mai înţelegea ce se întîmplă în jurul ei.

Nenorocirea a fost aflată de îndată de către prietenele ei. Toate s-au amărît foarte tare – şi erau multe. Deja parcă le sunau în urechi clopotele de înmormântare.

– Moare Kiki! Biata fată. Şi era atît de bună…

Au alergat la soţia respectatului părinte Anghelos Nisiotis, ce era preot paroh la biserica Izvorul Tămăduirii din Atena, altădată secretar al Sfîntului Nectarie.

– Doamnă Panagoula, moare Kiki!...

– Sfinte Doamne! E în floarea tinereţii. Sfinte Nectarie, ajută-ne! strigă şi se îndreptă spre icoane. A luat o sticluţă cu ulei de la candela Sfîntului şi a dat-o uneia dintre fete.

– M-am învrednicit să văd multe minuni ale Sfîntului Nectarie. Să ne rugăm Părintelui milostiv să o vindece şi pe Kiki. Dumnezeu este atotputernic.

Fetele au luat cu evlavie sticluţa şi s-au dus spre clinică. Kiki ardea.

– Kiki, ţi-am adus ulei de la Sfîntul Nectarie, făcătorul de minuni. Hai Kiki, să facem semnul crucii pe picior. Cu toţii o să ne rugăm. Ai să te faci bine!

O fi auzit... n-o fi auzit... o fi înţeles...? Totuşi a întins mîna, a luat sticluţa şi a vărsat-o peste cearşaf şi a căzut din nou în agonie.

***

A doua zi după-amiază, profesoara de religie a lui Kiki se îndrepta păşind cu greu spre policlinică. Un nor de gînduri negre îi întuneca mintea. Îl iubea pe Dumnezeu – de asta se şi făcuse profesoară de religie. Dar era şi ea om, iar piatra grea a morţii îi strivea credinţa. Cine ar mai putea să ridice şi să arunce departe această piatră?

Cu inimă grea şi cu ochii tulburaţi de lacrimi, se apropie de clinică. Ajunse în faţa clădirii ce ascundea atîta durere. Undeva, înăuntru, se găsea şi Kiki. Cel mai sigur era că nu mai trăieşte... Aşa prevăzuse doctorul. Nu le-a ascuns nimic. Era clar ca lumina zilei. Şi lacrimile îi adumbreau ochii. Tulburată cum era, zări îndreptîndu-se spre ea trei fete. I se părură cunoscute după statură, îmbrăcăminte şi mers. Numai de nu s-ar îndrepta spre ea!... De s-ar duce mai întîi la celelalte să le spună nenorocirea. Numai de şi-ar schimba drumul...

Dar cele trei fete se apropiau şi se îndreptau direct spre ea.

– O, Doamne, cum o să stea să le asculte...

Fetele se apropiau din ce în ce mai mult, dar mersul lor i se părea vesel şi vioi. Ciudat... Îşi şterse lacrimile. Se mai dezmetici. Fetele se apropiară şi mai mult. Dar ce-i văzură ochii? Era oare adevărat? Cele trei fete erau elevele sale şi veneau vioaie şi vesele, iar cea din mijloc era... să fie adevărat Doamne? Se mai petrec şi astăzi minuni ca în vremurile apostolice? Cea din mijloc era Kiki!...

Cine ar putea să descrie scena ce a urmat? Eleva şi profesoara au alergat una spre cealaltă, s-au îmbrăţişat şi aşa au mers tot drumul plîngînd. Erau aşadar adevărate şi trăitoare lecţiile Şcolii de Religie! Trăieşte Dumnezeu! Se află printre noi!

***

Kiki trăieşte şi este sănătoasă şi de ani mulţi este o croitoreasă bună (poate vreţi cumva, dragele mele cititoare, să vă coase o rochie?). Şi dacă vreodată se întîmplă să scadă din credinţă, precum odinioară Petru, atunci o ia puţin durerea de picior şi-i spune: Adu-ţi aminte! De la moarte te-a scos Dumnezeu. Fruntea sus şi tot înainte!

sursa