{ Mult prea adevarat… }

O zi calduroasa rau... de asta avem parte. zice la Meteo...
La mine aerul c. e in cap, ma dor un ochi si jumatate de frunte,dar ce mai conteaza... Singura ingrijorare e ca incepe scoala si prognoza zice ca vom avea canicula pana la jumatatea lunii octombrie... va puteti imagina treaba aceasta? Eu nu!
De fapt voiam sa va postez un articol pe care l-am primit pe mail,de la o colega, trist dar adevarat, atat de adevarat...
Iata-l:

Mult prea adevarat…

text de Mircea Cartarescu

Daca traiesti numai in Romania , e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai
culoarea mediului si te misti odata cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme
indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de
chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta. Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda,
ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva.

In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt
prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura. Si-au dezvoltat zambete sociale si
ritualuri de contact care sa elimine, practic,mposibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te
contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am cazut de acord ca nu suntem de
acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze. O ipocrizie blanda si surazatoare
te intampina peste tot, ca un balsam care alina toateranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta
ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.

Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in
picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie
cat mai draguta si mai serviabila cu clientii. Zambetul profesional, acel zambet care vinde marfa, i
se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor
incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru. Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile
zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care
te repede de nu te vezi.

Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat
si care-au fost umiliti de cand se stiu. Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca
nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland. Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.

In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor. Cand ajung ei insisi
sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir. Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate
nivelurile, romanii sunt proprii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.

Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala: tensiunea continua la nivelul vietii
cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale. Conflictul
generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai. Fireste, ne-au
impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti
dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective.

Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social. Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.

Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul
nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale
publicului. Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele si noii imbogatiti.

Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice
demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite
deocamdata.

via email

Ana