Pianina mea

Am zece ani fix de când nu am mai fost acasă! Drept pentru care, atunci când am intrat în casă, şi am văzut cum arată pereţii,cât praf şi ce aer închis era în ciudA faptului că mătuşă mea aeriseşte periodic, m-a apucat jalea...
Şi cum era Duminică, nu am putut nici praful să îl ştergem...
Am lăsat bani unei doamne să facă curăţenie generală, sub stricta supraveghere a mătuşii mele, şi alţi bani pentru cimitir,unde mătuşa merge destul de des la mormântul bunicii, însă cu atâtea ploi, erau buruienile de jumătate de metru dacă nu mai mari...

Ceea ce mi-a adus zâmbetul pe buze, în ciuda dezastrului casnic găsit în interior, a fost pianina mea, moştenită de la tatăl meu,despre care v-am mai spus, cu alte ocazii, că a fost compozitor, membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România.

Dacă el ar fi trăit cu totul alta era viaţa noastră acum , foarte posibil am fi fost stabiliţi în Elveţia, sau cine ştie...

Tata a rugat-o pe mama să îi promită că, dacă lui i se întâmplă ceva, pianina nu va fi vândută, şi deşi trebuie să îi respect ultima dorinţă, mi-e din ce în ce mai greu gândul că se deteriorează stând într-o locuinţa încuiată şi debranşată de la toate utilităţile... Mă cam bătea gândul să o donez ...sau chiar să o vând ( cu siguranţă tata ştie cât de greu îmi e gândul că stă nefolosită şi că nici nu am unde să o aduc în apartamentul din Bucureşti,însă în momentul în care am început să cânt.... m-am reîndrăgostit de pian, am constatat că nu e deloc dezacordată, şi m-am hotărât să nu o vând niciodată, ci să aştept momentul când ne vom muta într-o casă/ vilă, eu cu soţul meu şi întreaga noastră familie ( părinţii noştri,adică)

Tatăl meu provine dintr-o familie de muzicieni, străbunicul meu ( bunicul lui, adică) a fost prim-violonistul lui Enescu, au cântat împreună în Hanovra,( si bunicul meu tot violonist a fost dar stia si pian,orga...) şi se spune că talentul se moşteneşte; eu una nu am avut privilegiul să fiu înzestrată cu talentul tatălui meu - am avut mici faze incipiente însă, din cauza că nu am cultivat acest talent- nu compun -( într-un oraş mic ca al nostru nu găseai profesor de pian,ci doar de vioară) însă sper că măcar nepoţii lui ( copiii mei) să îl moştenească. Aşa că pianina rămâne în casă, şi se va muta unde voi locui eu, atunci când vom reuşi să scăpam de ... statul la bloc.

Pe pian tronează de când mă ştiu un sfesnic, care se încadrează de minune în peisaj...

Nu aveţi habar cât de dragă îmi este pianina aceasta! Este, alături de câteva fotografii şi de partiturile melodiilor lui, dar şi partituri ale muuultor compozitori ( români şi străini), îngălbenite de vreme, cam tot ceea ce mi-a rămas de la tatăl meu. Aaaa, şi discurile şi benzile de magnetofon cu melodiile compuse de el .

Așa că, fiecare își arată ce are...unii andrelele, alții pianinele, de fapt cam ceea ce ne reprezintă că familie .

Din această cauza nici nu pot fi prietenă cu oricine de pe net, cu blog sau fără, întrucât nu avem punți de comunicare; credeți-mă, am încercat, dar nu merge... vorbim alte graiuri.

Din cauza acestei călduri imposibile, mi-e ( cu scuze) și cam lene să mai scriu ceva, pur și simplu vegetez, cu AC deasupra biroului... așteptând vremuri rezonabile. Deci dacă vor fi mai raruțe scrierile mele, nu e din cauză că n-am subiect, doar dispoziția îmi cam lipsește.

Cu bine,
Ana