Domnul Iisus Hristos le-a spus iudeilor: „De ar fi fost Dumnezeu Tatal vostru, M-ati fi iubit pre Mine” (In. 8, 42). Il are ca Tata al sau pe Dumnezeu cel ce crede din inima in proniatoarea Lui purtare de grija pentru el, fiind incredintat ca de la El este totul, de la inceput pana la sfarsit. Tocmai asta este ceea ce numesc unii „credinta naturala”. Astfel, credinta naturala, dupa cuvantul spus de Domnul Insusi, duce drept la credinta in El – si nu numai la credinta, ci si la dragoste, la unire nedespartita cu El a inimii.
Cum se intampla asta?
Grijile constiintei, frica de Dumnezeu si frica pentru soarta din vesnicie il fac pe om sa caute Mantuitor si Rascumparator – iar cine-L cauta, Il si afla. Si uite credinta crestineasca! Elementele, altfel spus principiile credintei, sunt sadite in duhul omului. In conditiile unei dezvoltari nepervertite si netulburate a firii omenesti se dezvolta si ele , se arata cu putere precumpanitoare intre celelalte elemente care se dezvolta in firea noastra. Credinta naturala marturiseste nu numai existenta lui Dumnezeu, ci si adevarul ca toate de la El isi au obarsia si prin El se tin, marturiseste ca depinde in toate privintele de El si indatoreaza sa I se faca pe plac prin implinirea cerintelor constiintei in nadejdea bunavointei Lui si a rasplatii vesnice. Cine primeste credinta nefatarnica in toate acestea nu va putea sa fie slobod de cele mai adanci si mai cutremuratoare griji. Simtamantul ca depinzi de Dumnezeu te indeamna sa-I faci pe plac; constiinta arata mijlocul de a-i fi indeplinite cerintele, fagaduind in schimb bunavointa lui Dumnezeu si vesnica odihna. Cand constiinta e multumita, in ea dainuie o pace adanca si dulce – insa cand este tulburata, simtamantul ca depinzi de Dumnezeu te loveste cu frica lipsirii de bunavointa lui Dumnezeu si a lepadarii de catre El, rapind nadejdea la odihna cea vesnica. Iar intrucat nimeni nu e in stare sa-si pastreze constiinta atat de curata incat sa nu il tulbure, nimeni dintre cei in care este vie credinta naturala nu se culca pe o ureche in marturisirea sa – si atunci, fiecare cauta in chip firesc mijloacele de a-L pleca pe Dumnezeu spre milostivire, si de aici jertfele de induplecare pe care le intalnim in toate religiile si care au ca scop atragerea acestei milostiviri. Constiinta insa nu poate fi inselata. Cum deosebeste simtul gustului mancarii, asa deosebeste si constiinta adevarul. Tocmai de aceea, orice ar nascoci omul ca sa se linisteasca, nevoia adevaratei mangaieri odihnitoare, a mangaierii lui Dumnezeu, il impresoara din toate partile. Ca atare, daca intalneste cineva propovaduirea despre aceasta, o primeste cu bucurie si se lipeste cu tot sufletul de Cel ce pleaca spre milostivire pe Dumnezeu – de Mantuitorul si Rascumparatorul nostru. Drept este cuvantul grait de Domnul catre iudei: „Intrucat nu va lipiti de Mine, insemna ca nu-L aveti pe Dumnezeu, El nu exista pentru inima voastra, pentru constiinta voastra. Constiinta voastra doarme si in inima voastra alte interese traiesc”. Asta se aplica si la toti cei ce cred ca se pot baza pe credinta naturala. Pe hartie merge, dar in viata nu te descurci cu asta, si ca atare cei ce vorbesc asa o fac cat timp nu sunt prea vii in ei elementele credintei naturale – iar indata ce se pun acestea in miscare, omul nu mai poate tine sa nu Il caute pe singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: pe Domnul Iisus Hristos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu