Deschiderea spre lume

Draga mea Caterina,

Dragostea adevărată, în forma ei cea mai desăvârşită, nu înseamnă să priveşti ore în şir, plin de veneraţie, ochii celuilalt. În scrisoarea noastră anterioară vorbeam de nevoia cuplului de a-şi trage forţă din viaţa lui interioară, atunci când trebuie şi aşa cum trebuie. Totuşi, acest fel de introversiune nu constituie unicul scop al căsniciei.

Pentru aceasta, este nevoie să vorbim despre cum trebuie ca ferestrele casei noastre să rămână totdeauna curate, pentru a ne permite să vedem afară.

Cu mult timp în urmă am urmărit o conferinţă interesantă a unui prieten psiholog intitulată “Despre sănătatea trupească”. Un aspect m-a impresionat în mod deosebit: unui pacient al său i-a spus: “Trebuie să deschizi câteva ferestre în egocentrismul tău. Trebuie să o faci, nu numai ca să intre puţin soare în interiorul tău, ci şi ca să poţi să vezi tu însuţi puţin în afară. Să vezi copii care se joacă fără nici o grijă. Să vezi trecătorii pe drum. Terapia aceasta este ideală. Ai uitat că există şi alţi oameni pe lume, în afară de sufleţelul tău?”.

Cuvintele psihologului ating una dintre cele mai importante probleme ale vieţii de familie. Unii soţi, cum am văzut, se apleacă foarte puţin spre tovarăşul lor de viaţă. Alţii însă simt nevoia să se aplece spre interiorul sufletului lor. Şi totuşi, medicul ne spune că există şi aceia a căror sănătate sufletească le cere să se aplece, împreună, spre lumea din afară.

Ce anume înseamnă aceasta mai exact, vom vedea în continuare.

Să începem cu “prietenii”.

Desigur, este minunat ca tu şi Petre să fiţi “cei mai buni prieteni”. Am urmărit însă astfel de prietenii conjugale, de genul “tu şi eu”, care au început cu o călduroasă şi emoţionantă exclusivitate şi s-au blocat aici. Vă doresc să puteţi hiberna cu drag în cuibul vostru călduros. Să aveţi grijă însă ca nu cumva această hibernare să vă prindă în capcana unei izolări totale, care vă va lipsi, în cele din urmă, de căldura dragostei prietenilor.

Unele din aceste egocentrisme familiale, cu toate uşile încuiate spre lumea din afară, devin în cele din urmă “sisteme de protecţie a narcisismului reciproc.”
Faceţi-vă aşadar prieteni şi împărţiţi cu ei rezervele dragostei de care dispuneţi. Exact pentru acest motiv v-au fost date. Orice fel de egocentrism este un păcat, şi dacă nu învăţaţi să vă exteriorizaţi dragostea pe care Dumnezeu a sădit-o în voi, veţi trece inevitabil de partea forţelor care se împotrivesc lumii noastre, şi nicidecum a forţelor care o ţin.
Că aveţi capacitatea de a vă alege corect prietenii, aţi demonstrat-o până acum. în căsnicie, câteva astfel de prietenii exterioare lărgesc orizontul gândurilor. Unele sunt bune pentru distracţii, dar sunt şi acelea a căror influenţă este precum a copacului cu frunze late sub care găseşti umbră şi odihnă.

Există chiar şi prietenii periculoase, capabile să epuizeze rezervele de bunătate de care dispuneţi, dacă nu sesizaţi la timp influenţa lor vătămătoare. Acest tip de prietenii aparţine mai mult categoriei “toţi fac la fel”. Sunt prietenii cu oameni caracterizaţi prin “psihologia de masă”, care, dacă le permiteţi, este posibil să vă tragă, împreună cu ei, către decăderea pe care o constituie soluţiile facile ale vremii noastre. Cu aceste companii, care găsesc totul a fi normal, este posibil să pierdeţi tot ceea ce aveţi bun, dacă nu daţi dovadă de caracter şi dacă nu aveţi curajul să arătaţi care este poziţia voastră personală şi care este atitudinea voastră într-o situaţie dată.

N-ai avut niciodată o falsă pudoare. Nu vreau să cred că acum, în cuplu, veţi putea deveni vreodată doi falşi pudici, care vor găsi refugiu în monotonia ucigătoare a falsei evlavii. Există din fericire o diferenţă uriaşă între falsa pudoare şi virtute. în timp ce prima este simplă aparenţă, cea de a doua este o calitate interioară. Cred, deci, că virtutea voastră nu vă va împiedica să o luaţi înainte, cu forţa morală pe care un cuplu trebuie să o arate în faţa ispitelor exterioare. Să fie exact ceea ce au nevoie alte cupluri care caută pe cineva care să facă începutul. în unele împrejurări, singura soluţie posibilă este un simplu “Salut!” Dacă vei rămâne în cele din urmă singură, dovedind caracter, sau vei atrage adepţi, aceasta nu are importanţă. Ceea ce are importanţă este să nu uiţi niciodată că te afli pe lumea aceasta ca să o transformi, să o schimbi în bine, şi nu ca să te laşi schimbată de lume.

O altă mişcare corectă de ieşire spre afară, care merită discutată, este deschiderea spre rude.

Îţi doresc ca relaţiile tale cu rudele să devină mai plăcute pe măsură ce trece timpul. Există, desigur, şi relaţii cu rudele care urmează direcţia opusă. Puţini sunt aceia care-mi bat la uşă pentru probleme care pornesc de la aşa ceva.

Multe dintre aceste probleme provin din insistenţa soţului, sau a soţiei, de a “tămâia” la infinit pe “tăticul” sau pe “mămica” lor. Pe de altă parte, sunt soţi care continuă să alimenteze o ură neîmpăcată pentru rudele lor, din motive care pot fi căutate în educaţia pe care au primit-o.

Vă doresc ca destinul să nu vă rezerve astfel de probleme. Dacă însă nu le puteţi evita, să vă amintiţi că există o reţetă sigură întotdeauna: de fiecare dată când te vei afla în situaţia de a fi nevoită să-i pui la la punct pe părinţii tăi, sau ai soţului tău, adu-ţi aminte că, pentru cei mai mulţi oameni, este mult mai important ceea ce în cele din urmă nu se pronunţă!

Totuşi, indiferent de sentimentele pe care le nutriţi pentru părinţii voştri, este nevoie să vă întoarceţi, când şi când, în casele unde v-au crescut. Dacă se întâmplă ca relaţiile voastre cu ei să fie tensionate, de regulă, distanţa nu le ameliorează. “Căsuţa mea veche şi dragă, care miroseai totdeauna a busuioc” poate că va răscoli amintirile plăcute ale trecutului.
Nu este suficient însă. Şi crede-mă: nu vei afla nicăieri pacea pe care o caută sufletul tău, dacă nu vei reuşi să găseşti o modalitate paşnică de convieţuire cu părinţii şi cumnaţii, cu matuşile şi unchii, cu nepoţii şi nepoatele şi cu tot neamul tău. Aceasta este posibil chiar dacă singura pace pe care o poţi realiza este pacea sufletului tău.

O altă orientare exterioară, foarte importantă, este aceea care se numeşte angajamentul social sau asistenţa socială.

Nu există comunitate unde să locuieşti sau loc în care să-ţi construieşti casa, care să nu aibă o oarecare parte neplăcută.

Există cupluri care văd feţele ridate ale celor flămânzi şi părăsiţi ca pe nişte elemente pitoreşti. Dar chiar şi aşa, această privelişte îi tulbură şi pleacă mai departe, în căutarea unor peisaje mai plăcute care îi vor ajuta să alunge sen¬timentele neplăcute.

Mai există şi “apărătorii dreptăţii”, care devin “critici de cafenea”. Pricipalele lor obiective sunt “guvernul” şi “cei responsabili” care încearcă să facă ceva. Aceşti oameni îţi vor expune soluţiile lor inteligente atâta timp cât vei fi alături de ei şi-i vei asculta. După aceea, de regulă, planurile lor măreţe rămân doar în cuvinte.

Există, de asemenea, sfinţii necunoscuţi care “intră în chiliile lor” ca să intervină la Dumnezeu pentru toţi nefericiţii lumii. Lucru care nu este deloc rău dacă este singurul pe care-l poţi face pentru aceştia. Nu cred că Dumnezeu ne vrea îngenuncheaţi în faţa Lui, timp în care am fi putut să ne împotrivim cu tărie unei nedreptăţi, sau să ieşim din carapacea noastră pentru a găsi soluţii, pentru a depăşi dificultăţi concrete, pentru a face tot ce ne stă în putinţă ca să alinăm durerea care există în jurul nostru.

Pentru aceasta, dacă îţi vei asuma vreodată răspunderea de a lua o hotărâre importantă, să ştii că te aşteaptă dezamăgirea. Te vei găsi adesea în postura de a dori să strigi: “Cum să reuşească mica mea încercare în faţa unor astfel de dificultăţi?” Dar dacă nu vei abandona şi vei insista, vei descoperi noi surse de satisfacţie interioară. Este satisfacţia rezervată numai acelora care sunt atât de nesatisfăcuţi de cele ce se întâmplă în jurul lor, încât este nevoie să se mişte din loc şi să preia un rol în lupta împotriva sărăciei, a bolii, a singurătăţii.

Se spune că William Allen White a spus cândva: “Sfatul meu către asociaţiile iubitorilor de flori este să cultive mai multe voci nemulţumite decât crizanteme”. Unele dintre cele mai progresiste suflete ale omenirii au rămas toată viaţa lor refugiate pentru ca noi toţi să putem trăi în pace.
Este posibil să ai dispoziţia să te angajezi în vreo lucrare socială. Sau poate simţi un impuls interior de a te ridica împotriva unei nedreptăţi sociale, pe care o consideri ofensă la adresa civilizaţiei noastre. în astfel de situaţii, liniştea şi siguranţa ta trebuie să treacă pe un al doilea plan, pentru ca nu cumva iniţiativele tale să fie răstălmcite de cei din jur.

Multe lucrări mari au început de la voci singulare, care la început n-au găsit nici o altă voce să le secondeze.

Este totuşi necesar să te controlezi pe tine însuţi, din când în când, pentru a te asigura că nu te-ai rătăcit în marea cea largă a “obiectivelor filantropice” şi, în consecinţă, ai neglijat alte nevoi de bază care au prioritate. Relevantă este şi povestea soţului necăjit, care a simţit într-o seară nevoia să-şi aducă soţia la realitate complet anapoda. Ea se întorsese târziu acasă, după o campanie electorală. S-a trântit comod în fotoliu, şi-a aruncat pantofii din picioare şi, plină de exaltare, a spus: “A fost minunat astă-seară, Henry. Vom ridica în picioare toată ţara”. Sărmanul Henry, care între timp spălase vasele, dusese copiii la culcare şi măturase bucătăria, o ascultă la început fără să vorbească, în cele din urmă însă, n-a mai rezistat şi a aruncat acest pont reuşit: “Minunat. Dacă totuşi este aşa cum spui, de ce nu începeţi cu salonul nostru…”

Impulsurile nebănuite care ne îndeamnă să dorim a face binele au adesea nevoie de control.

Sunt mulţi stâlpi ai societăţii care-şi transmit cuvântările lor prin gramofonul slăbit al vreunui îndemn nevrotic. Aceasta nu este deloc bine. Făgăduinţele pentru dreptate socială trebuie făcute în condiţii foarte clare. Este posibil ca, la început, puţin ciudaţii salvatori să reuşească câteva lucruri importante, dar, pot submina tot ceea ce clădesc cei mai autentici lucrători.

În spaţiul bisericesc îi vedem adesea pe aceşti “fraţi şi surori ale milei”, alergând în sus şi-n jos, ştergându-şi frunţile, convinşi că destinul lor le-a rânduit să preia, aproape lipsiţi de sprijin, mântuirea noastră a tuturor. O măsură bună pentru sănătatea ofertei noastre sociale este să ne amintim că nici unul dintre noi n-a fost rânduit să îndrepte întreaga omenire.

Înţelegi ce vreau să spun: există aici două situaţii bolnave. Una este să ne încurcăm în fapte curajoase care ne depăşesc puterile, iar cealaltă este să ne închidem urechile la apelurile care ne sunt adresate şi care sunt pe măsura puterilor noastre.

Mentalitatea lui “mai bine nu mă amestec”, care câştigă teren în vremurile noastre, nu trebuie să vizeze persoane cu posibilităţile tale. Apatia generală, care se întinde de jur-împrejur, nu este un fenomen care va trece, ci un adevărat pericol pentru întreaga omenire. Atunci când, din ce în ce mai mulţi oameni buni devin indiferenţi, următorul stadiu este să ajungem la indiferenţa faţă de indiferenţă, şi aceasta poate foarte bine să fie un semn al începutului sfârşitului. Fără excepţie, un semn apocaliptic al declinului social este afirmaţia că suntem buni, pur şi simplu, pentru că ne-am abţinut să fim răi.

Aşadar, dacă doriţi o căsnicie sănătoasă trebuie să ieşiţi să vă deschideţi către exterior, să vă manifestaţi, şi uneori să protestaţi, faţă de lumea din afară. Dar, pentru Dumnezeu, nu încetaţi să vă controlaţi încontinuu impulsurile interioare, motivele care vă împing spre o acţiune sau alta.
Desigur, cel mai important imbold al vostru puteţi să-l căutaţi în însăşi cauza existenţei voastre. într-o altă scrisoare vom examina mai îndeaproape faptul că nu vă aflaţi aici pe pământ unul în braţele celuilalt, numai ca să vă slujiţi pe voi înşivă.

Pentru un cuplu, este o descoperire cutremurătoare când simte următorul adevăr: că există pe lume ceva mai important chiar decât însăşi fericirea lor.

Îţi doresc să simţi şi tu, într-o bună zi, emoţia pe care o simt cei care au lăsat, în urma lor, o lume mai bună decât cea pe care au găsit-o la venirea lor în ea.

Ţinteşte sus!
Tata

(din "Scrisori Caterinei, sfaturi unei tinere casatorite")