Familia!…Ce aşezământ dumnezeiesc!…Ce cuvânt scump nouă, tuturor!… Zicem „familie” şi înaintea ochilor noştri apar chipurile de neuitat ale părinţilor care ne-au născut şi ne-au crescut… Zicem „familie” şi ne gândim la fraţii şi surorile în mijlocul cărora ne simţim atât de bine.
Se ştie că temelia vieţii de familie o alcătuieşte actul căsătoriei. Prin acest act, două persoane libere, bărbat şi femeie, se angajeză să vieţuiască în comun, să se ajute întreolaltă, să nască prunci şi să se bucure de toate drepturile pe care le stabilesc legile firii şi ale societăţii. Vorbind despre bărbat şi femeie, vedem că în fiinţa lor sălăşluieşte o năzuinţă de unire, de contopire. Este iubirea care îi mână pe cei tineri să se caute unul pe altul, să se dorească, să se completeze. El şi ea, din toate timpurile şi din toate locurile, se simt atraşi printr-o tainică dorinţă, care este în acelaşi timp o imensă putere, căreia nimeni şi nimic nu i se poate împotrivi.
Dar cum la o construcţie se trasează mai întâi, se sapă şi se aşează fundaţiile, aşa la o căsătorie trebuie să se asigure condiţiile materiale şi morale pentru ca acea unire dintre soţi să fie tare şi să-şi atingă scopurile sale. Asta înţelegem noi prin „pregătirea pentru căsătorie”.
Iată care sunt cele mai importante lucruri pe care trebuie să le aibă în seamă cei care vor să întemeieze o familie:
Viitorilor soţi li se va cere mai întâi etatea potrivită pentru a se angaja în viaţa conjugală. Astfel că, pentru căsătorie se cere o vârstă anumită, când puterile trupeşti şi sufleteşti să fie capabile a împlini îndatoririle vieţii în comun.
Tot în legătură cu pregătirea se cuvine să amintim datoria de a chibzui bine şi a cerceta îndelung caracterul persoanei de care vrei să-ţi legi viaţa. Căci de multe ori o hotărâre pripită aduce o căinţă lungă. Căsătoria este un angajament pentru viaţa întreagă, un lucru mare, o taină dumnezeiască şi ea nu poate fi lepădată precum arunci o floare după ce s-a veştejit.
Motivul cel dintâi - am zice unicul motiv - care trebuie să-i călăuzească pe cei ce doresc să păşească pe drumul cel frumos dar plin de răspun-dere al căsniciei, este iubirea.
Când zic „iubire” nu ne gândim la atracţia simţurilor care se hrăneşte din frumuseţea trăsăturilor feţei, din strălucirea ochilor, din culoarea părului… ci avem în vedere acea afecţiune sfântă şi curată, gata de jertfă pentru binele aproapelui. Se cere o iubire care nu se caută pe sine, ci urmăreşte mulţumirea şi folosul celuilalt.
Fireşte, dragostea trupească este importantă la temelia unei căsnicii. Este un instinct puternic, o lege a naturii, care atrage la căsătorie, aşa cum legea atracţiei universale e lucrătoare în mişcarea corpurilor cereşti. Dar, dragostea trupească, singură, e prea slabă pentru a putea rezista la grelele încercări şi necazuri ce pot apărea în viaţa celor doi. Atracţia simţurilor trebuie supusă iubirii sufleteşti, izvorâtă din duhul lepădării de sine şi al jertfei. Această iubire sufletească trebuie să aibă întâietatea. În căsătorie întelegerea sufletească ţine locul pe care-l au rubinele în mecanismul unui ceas. Numai despre afecţiunea sufletească se poate spune ceea ce zicea apostolul despre iubire în genere: „Ea nu cade niciodată”. Pe când dragostea întemeiată numai pe frumuseţea trupului se usucă întocmai ca roua, se trece ca un vis…
Fac o neiertată greşeală părinţii care vânează avere pentru copiii lor, tinerii care caută „situaţii” înalte prin căsătorie. Averea cea mai scumpă este un tovarăş de viaţă cinstit, de caracter. Mai bine să dobâdeşti o comoară în fiinţa cu care te legi, decât să o aduci în casă cu dânsa. După cum zice şi înţeleptul legii vechi: „Cel ce şi-a găsit o femeie bună, şi-a dobândit cea mai mare avuţie, un ajutor de care are trebuinţă, un stâlp care să-l sprijine” (Isus Sirah ).
Nu putem încheia învăţătura despre pregătirea pentru căsătorie fără să nu amintim de datoria curăţiei.
Legea care trebuie să stăpânească viaţa tinerilor înainte de căsătorie este fecioria, adică abţinerea de la orice întinăciune, păstrarea parfumului tinereţii.
În numele sfinţeniei creştine câştigate prin botez, în numele demnităţii umane şi în numele copiilor care se vor naşte din trupurile lor, tinerii, băieţi şi fete, sunt datori să-şi ţină trupurile lor în curăţie deplină. Drumul spre cununie trebuie să stea sub semnul vălului alb pe care îl îmbracă mireasa în ziua nunţii. Asta înseamnă castitate, curăţie. De aceea, tinerilor le adresăm cuvintele marelui apostol al neamurilor: „Nu ştiţi oare că trupul vostru este biserică a Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Preamăriţi aşadar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu!”
Noi nu suntem ai noştri, adică nu putem dispune după bunul plac de viaţa noastră; nu avem voie să o robim poftelor celor necurate. Fiindcă Iisus Hristos ne-a răscumpărat cu prea-scump sângele Său şi aparţinem Lui, ca Dumnezeului dreptăţii şi stăpânului sfinţeniei. De aici pentru viitorii soţi marea răspundere de a nu face din trupurile lor unelte ale necurăţiei. Ei trebuie să rămână până la altar curaţi, neprihăniţi, adevărate temple ale Duhului Sfânt.
Nu tăgăduim! Înfruntarea asalturilor năvalnice ale duhurilor rele, rezistenţa în faţa ispitelor inimii, ale pildelor prietenilor, este grea. Dar mai ştim că Dumnezeu nu a pus poveri pe umerii noştri peste puterile omului. Şi mai ştim că toate sunt cu putinţă celui ce crede şi se roagă.
Temelia căsătoriilor fericite, precum şi ruina celor nefericite se află în sufletele băieţilor şi a fetelor, şi anume în anii tinereţii lor.
Preot Ştefan Slevoaca
sursa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu