Bread for the Journey

Cum să îţi mântuieşti sufletul

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Ce grăieşte cineva unei persoane care întreabă: „Cum îmi pot mântui sufletul?”

Aceasta: Pocăieşte-te, şi fii întărit de puterea harului din Sfintele Taine, păşeşte pe calea poruncilor dumnezeieşti, sub îndrumarea pe care Sfânta Biserică ţi-o dă prin preoţia ei dumnezeiască. Toate acestea trebuie făcute în duhul credinţei sincere, fără nici o îndoială.

Atunci ce este credinţa?

Credinţa este mărturisirea sinceră că Dumnezeu, Căruia ne închinăm, Treimea, Cel care este ziditorul si dătătorul a toate, ne mântuieşte pe noi cei căzuţi, prin puterea morţii pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu cel întrupat, cu harul Prea Sfântului Duh în Sfânta Sa Biserică. Începuturile reînnoirii, care sunt puse în viaţa aceasta, vor apărea în întreaga lor slavă în veacul ce va veni, într-un fel pe care mintea nu îl poate înţelege, nici limba glăsui.

O, Dumnezeul nostru, cat de măreţe sunt făgăduinţele tale!

Cum poate atunci cineva să păşească pe calea poruncilor fără să se abată din drum?

Nu se poate răspunde la aceasta cu un singur cuvânt, căci viaţa este un subiect lipsit de simplitate. Iată ceea ce este trebuincios:

a) Pocăieşte-te si întoarce-te către Domnul, recunoaşte-ţi păcatele, plângi pentru ele, cu strângere de inimă, şi mărturiseşte-le în faţa părintelui duhovnicesc. Jură-te cu vorba şi cu inima înaintea feţei Domnului să nu îl mai superi de acum înainte cu păcatele tale.

b) Apoi, statornicind cu Dumnezeu în minte şi în inimă, năzuieşte să împlineşti în trup îndatoririle şi treburile pe care şederea în această viaţă ţi le impune.

c) În această nevoinţă mai ales să îţi păzeşti inima de cugetele şi simţirile cele rele – mândria, slava deşartă, mânia, judecarea celorlalţi, ura, invidia, dispreţul, deznădejdea, ataşamentul faţă de lucruri şi de oameni, gânduri împrăştiate, nelinişte, toate plăcerile simţurilor şi tot ceea ce desparte mintea şi inima de Dumnezeu.

d) Pentru a rezista în nevoinţa aceasta, hotărăşte înainte de toate să nu te retragi din ceea ce recunoşti că este trebuincios, chiar de ar însemna moartea. Pentru a dobândi aceasta, cand te-ai hotărât să faci astfel, dăruieşte-ţi viaţa lui Dumnezeu pentru a nu mai trăi de dragul tău, ci doar pentru Dumnezeu.

e) Susţinerea unei vieţi dusă astfel este o jertfă smerită a sinelui către voinţa lui Dumnezeu, şi a nebizuirii pe sine; arena duhovnicească în care această viaţă se săvârşeşte este răbdarea sau şederea neabătută în rândul vieţii răscumpărate, cu îndurarea plină de bucurie a tuturor nevoinţelor si neplăcerilor care sunt legate de aceasta.

f) O temelie pentru răbdare este credinţa, sau convingerea că, nevoindu-te în acest fel pentru Dumnezeu, esti sluga Sa şi El este Stăpânul tau, Care îţi vede strădaniile, se bucură de ele şi le preţuieşte; nădejdea că ajutorul lui Dumnezeu care te ocroteşte pururea, este mereu pregătit şi aşteptându-te, şi se va pogori asupra ta la vreme de trebuinţă, că Dumnezeu nu te va părăsi la sfârşitul vieţii tale, şi păstrându-te ca unul credincios poruncilor Sale aici, printre toate ispitele, te va călăuzi prin moarte la veşnica Sa Împărăţie; dragostea, care cugetă zi şi noapte asupra Domnului iubit, în toate felurile străduindu-se să facă numai ceea ce este plăcut Lui, şi să evite tot ceea ce L-ar putea supăra cu gândul, cu vorba sau cu fapta.

g) Armele unei astfel de vieţi sunt: rugăciunile în biserică şi acasă, mai ales rugăciunea minţii, postirea pe măsura puterii fiecăruia şi a rânduielilor Bisericii, trezvia, singurătatea, muncile fizice, mărturisirea deasă a păcatelor, Sfânta Împărtaşanie, citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, discuţii cu oameni temători de Dumnezeu, cercetarea deasă a părintelui duhovnicesc asupra tuturor întâmplărilor vieţii lăuntrice şi exterioare. Temelia tuturor acestor nevoinţe în măsură, vreme şi loc este înţelepciunea, cu povaţa celor experimentaţi.

h) Păzeşte-te cu teamă. Pentru aceasta adu-ţi aminte de sfârşit – moartea, judecata, iadul, Împărăţia cerurilor. Mai ales, fii cu băgare de seamă la tine: păstrează-ţi mintea trează şi inima netulburată.

i) Asează-ţi ca ţel din urmă aprinderea focului duhului, ca focul duhovnicesc să ardă întru inima ta şi, strângându-ţi toate puterile laolaltă, să înceapă a-ţi zidi omul lăuntric şi, în cele din urmă, să ardă neghina păcatelor şi patimilor tale.

Rânduieşte-ţi viaţa în acest chip şi, cu harul lui Dumnezeu, te vei mântui. 

Ana