ÎNTÂLNIRE LA VODIŢA

Am primit de la Bianca, o prietena, o povestire foarte frumoasa, pe care vreau sa o impart cu voi. Iat-o:

Răsărise ca din pământ, pe neaşteptate, amestecat cu ierburile şi copacii, şi mi se desluşea tot mai limpede în Lumina biciuită a . pădurii, aşa cum şedea rezemat de zidul vecini şi părăsit. Se uita la mine şi parcă aştepta să încep vorba. Dar eu eram atât de uluit încât nu numai că nu rosteam un cuvânt, dar îmi purtam ochii când la el, când primprejur, spre a mă convinge că făptura lui incredibilă se lega totuşi cu restul lumii. Alb, pleşuv, cu barba rara ca grâul de secetă, din care de-abia îndrăznea obrazul prelung şi scorojit, bătrânul era, în fapt, mai mult ochi; nişte ochi mari în găvane largi, ca două ferestre rotunde prin care Timpul se uita la*mine din tărâmul parcă al neştiutelor petreceri şi nebănuitelor sfârşiturf>t)chii însă nu-i erau puternici, ci mai degrabă stinşi, ca sticla aburită, şi tocmai de aceea cătatura lor mă înfiora şi-mi punea credinţa în cumpănă. Fără ei, călugărul ar fi fost arătare, într-atât îi părea dulania ţesută din ceţuri, din acele ceţuri fantomatice ce şerpuiesc toamna prin văgăunile munţilor. Tăcea şi aştepta să-i vorbesc, ştiind poate că nu izbuteam să mă cred prada unei înşelări.

Trecusem râul călcând din piatră-n piatră, la un moment dat alunecasem şi apa rece îmi intrase adânc în una din ghete. Piciorul îmi era ud de-a binelea şi nimic nu mi-ar fi dat mai mult simţul treziei decât acea neplăcută smiorcăială pe care o şi auzeam la tot pasul. îmi trecuse prin minte să mă descalţ, dar îmi era frică de şerpi, deşi primprejur nu zărisem decât câteva nevinovate şopârle şi o înţeleaptă broască ţestoasă. Locul era foarte pustiu, năpădit de bălării înalte, unele cu viţele făcute colac prin şpalturile unei bolţi de pronaos. Umblam cu fereală, împărţit între cercetarea zidurilor şi aceea a pasului, şi aşa se face că vederea sihastrului m-a luat din scurt, pe nepregătite, ca un fulger alb.
De când nu mai fusesem pe aici? Să număr anii: zece, douăzeci, treizeci, treizeci şi cinci... cred că ceva mai mult. lata că-n curgerea acelei vârste nu am îndestulătoare puncte de sprijin; să fi fost în clasa a patra, a cincea, a şasea? Mai degrabă într-a şasea. O nouă izbutire a unei întreceri mă agăţase cârdului şcolar şi colindam astă parte de tară, veşnic strâmtorat de sâcâielile domnului Cutcudache, dădaca noastră cu barbă, cămin-i plăcea să fie mai mult dulău decât păcurar. Ce om sucit acel domn Cutcudache! Din pricina Iui nu-mi era aminte de nimic şi mă gândeam mai degrabă la făgăduitul drum pe Dunăre, cu vaporul „Ştefan cel Mare", fiind eu foarte convins că mă voi îndrăgosti de fata căpitanului, ceea ce nu s-a întâmplat, pentru motivul că fanfaronul de căpitan nu se lăuda decât cu băieţi, iar eu m-am mulţumit să-mi petrec noaptea albă de unul singur, la prova, aşezat pe o cuşcă de găini ce cârâiau prin somn. Pe domnul Cutcudache îl aveam acum limpede la chip şi numai ca prin vis îmi aminteam de zidurile bisericii,.mâncate de vremi şi vremuieli, ruşinate parcă de tinereţea noastră. Lucru ciudat, ele mi se păruseră atunci mult mai mărunte decât mi se înfăţişau acum. Unul din dascăli ne-a lămurit că mănăstirea fusese părăsită şi s-a prăpădit din pricină că deasuprâ-i se adâncise între timp albia unui torent care a prins-o între fălci, năpădind-o cu ape şi viituri. Atunci am avut, pentru numai o clipă, simţământul acela ciudat că mai fusesem o dată în acest loc, că-mi era cunoscut, că el făcuse parte din cuprinsul meu sufletesc, acel simţământ pe care unii îl folosesc în a ne convinge că am mai avut şi alte vieţi înainte de aceasta. Eu n-am crezut niciodată în această idee, ştiam bine că locul îmi era străin, că-1 vedeam pentru întâia oară, şi totul s-a subţiat într-o sprânceană de mirare. Şi am uitat. Firesc ar fi fost cq^Tiţământul acela să mă cuprindă şi acum, dar n-a venit decât amintirea lui. Dimpotrivă, nu mă dumiream cum de lăsasem atunci nişte ziduri pipernicite, cu cârjile-n potmol, şi le găseam de data aceasta crescute la faţa pământului, ca şi cum ududăul s-ar fi hotărât între timp să-şi schimbe lucrarea, despresurându-le de mâl şi ridicându-le-n lumină. Mă aşteptam chiar să nu le mai găsesc deloc, necum însufleţite de o asemenea arătare.
La drept vorbind, nu mă aşteptam la nimic. De ce venisem aici şi tocmai aici? E adevărat, mă găteam de o nouă drumeţie, de-a lungul şi de-a latul Cârpa ţilor, din mănăstire în mănăstire, şi nu puteam începe decât cu începutul, cu adică cea mai veche, dar şi mai de margine, Tismana. Istoria spune însă că mai veche decât Tismana a fost Vodiţa şi era fatal ca cea mai bătrână mănăstire să fie acum o ruină. Pentru aceasta însă nu era nevoie ca, neapărat, s-o şi văd. îmi lipsesc virtuţile dezgropărilor de pietre şi nu mă simt în stare sa refac chipul şi mărimea unui animal de demult pe temeiul a doi dinţi şi trei-patru arşice. O ruină e mai mult decât urma beteagă a ceea ce a fost; ea e un cuvânt, un gând, o idee, sămânţa magică a Arborelui Necunoscut, din care poate răsări orice; e im începută! întoarcerii în timp, răscruce a mii de drumuri şi făgăduinţa oricărei ajungeri. Ar fi fost de ajuns ca numai să ştiu că există o ruină a Vodiţei, ori să-mi aduc aminte de ea prin vis, spre a-mi socoti drumeţia începută triumfal, săltând în şa peste văile a şase secole.
Sunt un călător încercat. Dvumeţind pământu-n rotund, am văzut sute de ruine, cetăţi căţărate pe munţi de granit temple cu idoli încă înfruntând pustiul, porţi prin care au trecut victorii de aramă, cimitire risipite-n jungle de soare putred, regi adormiţi în piatră, cu spada odihnită-n şold. Şi câte n-am mai văzut? Neostoita mea neodihna m-a purtat pe cărări nebănuite şi mi-a ieşit vorba că sunt un fel de traistă-n băţ, veşnic neaşezat locului. Unii mi-au pus-o pe seama unei patimi lăuntrice, alţii au crezut că urmăresc anume ţeluri, fie pentru a-mi încerca norocul, fie pentru oarecari însemnări, fie, mai simplu, pentru vanitatea de a mă şti om umblat.
Nimeni însă nu a fost în stare să-mi ghicească1 suferinţa secretă. Eu cred că fiecare om îşi are o suferinţă a lui de taină, dar nu cred să mai existe făptură pământeană care să poarte una ca a mea. S-ar putea bănui ca e vorba de oarecare durere sufletească, dat fiind că numai cele de acest fel îşi găsesc leacul prin călătorii. Nu, suferinţa mea era trupească, atât de trupească încât le-a scăpat până şi doctorilor. De pe la şapte-opt-ani au început să-mi sângereze omoplaţii. Aceasta se petrecea însă numai din când în când, la răstimpuri foarte neregulate şi fără nici un semn prevestitor. Unei dureri adânci în fiecare spată îi urma o plagă roşie, ca şi cum pielea s^af fi făcut de sită şi sângele ar fi ieşit să se uite pe fereastră. Zic să se uite, fiindcă itu curgea, ci se oprea la faţa sitei, îmbibând-o şi dându-i culoare, şi numai atât cât să-mi păteze cămaşa. Sângerarea dura numai doua minute sau trei, după care pielea se închidea la loc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mai venea cine ştie când.
Mama n-a ştiut niciodată. De i-aş fi spus, nu încape nici o îndoială că ar fi chemat doftoroaia să-mi descânte şi m-ar fi ştiut tot satul. Aşa făcuseră toate mamele mele de dinaintea ei, din câte mi le mai puteam aminti, căci nici una nu-mi fusese mamă buna. Fiecare pretindea că m-a cumpărat de la o şatră de ţigani, pe un ciur de mălai, iar ţiganii se lăudau că mă primiseră de la mama pe nimic. Aşa se pare că tot trecusem dintr-o mână în alta, schimbând sate şi târguri şi poate chiar ţari, pomenindu-ma, fără voia mea, din curte în căruţă şi din cort în Ir-o odaie cu sobă. Eram harnic şi intram în voia tuturor, dar, de cum îmi descopereau beteşugul, nici mamele şi nici lăieţii nu mai vpiau să ţină în sălaşul lor un plod cu astfel de semne ciudate, cum nu mai pomeniseră de când se ştiau. Purtam cu mine nu numai blestemul de a fi copil al nimănui, ci şi pe acela de a nu putea sa devin al cuiva. Aşadar, renunţasem la orice destăinuire. De la o vreme mă îngrijeam să am totdeauna cu mine o a doua cămaşă; pe cea pătată o spălam singur la umeri, pe furiş, şi sângele se ducea repede în apa rece. Mult mai târziu am îndrăznit să le spun medicilor, dar niciodată n-am fost în stare să le arăt mai mult decât petele roşii de pe cămăşile păstrate anume. Plăgile nu se iveau decât atunci când eram doar eu cu mine însumi şi nicicând la faţa oamenilor. Faptul acesta mă făcea neputincios şi vrednic de luat în râs. Nu puteam dovedi nimănui nimic. Până să alerg la primul doctor, plăgile se închideau şi nu puteam dezgoli decât doi umeri puternici şi sănătoşi cum tot atât de sănătos se arăta sângele pe ţesătură, cercetat la microscop.
Tot văzându-i cum se uită Ia mine clătinând din cap, mi-am dat seama că doctorii mă cred nebun şi mi-am luat lumea-n tălpi, pe seama mea. Am pândit şi folosit orice prilej de a călători şi am bătut cărările pământului ca un zănatec, dându-mă huţa de pe un uscat pe altul şi lunecând pe învăluiri de ape. Eram unul din miile de călători ai lumii, cu ochii pe minunăţiile oraşelor şi vestigiile secolelor, dar eu căutam altceva: nu un doctor care să mă vindece, ci un om care să aibă o suferinţă aceeaşi cu a mea. Iscodeam în toate graiurile la-ndemână, trăgeam cu urechea la alţii, oricând şi oriunde, în dreapta şi-n stânga, răscoleam jurnalele, doar-doar voi afla un caz asemănător. Doi ani am lucrat la o spălătorie de rufe, într-un oraş cu mare amestecare de limbi, zilnic primind şi numărând mii de cămăşi murdare, doar-doar voi descoperi două pete de sânge,!? umeri^Un singur ins asemenea mie, dacă nu m-ar fi putut călăuzi spre un izvpţde vindecare, cel puţin m-ar fi încredinţat că nu sunt un monstru, că nu sunt un blestemat, că omenirea nu m-a aruncat în afara ei.
Cu astă suferinţă călătoream acum pe malul stâng al Dunării, minunându-mă de câte se scliimbaseră în atâţia ani de când rătăceam prin cele străinătăţi. întâlnirea cu locurile cunoscute demult e uneori dureroasă. Vai, i-am zis odată Mării Negre la Tomis, cât m-a ni scliimbat eu, dar tu ai rămas aceeaşi! Putem spune aşa ceva pentru că ochii noştri văd mai întâi marea şi numai după aceea coasta. Altfel, ţărmurile se schimbă şi ele necontenit, poate mai repede decât noi, cu deosebirea ca ele întineresc. De aceea e bine să nu privim întotdeauna doar la esenţa lucrurilor, căci durerea ar fi prea mare şi de prea lunga durată, ci şi pe de marginea lor, a cărei curgere e mult mai pe măsura noastră.
Doamne, de când n-am mai văzut eu pietrele acestea, peste care apa se rostogoleşte-n salturi, ca şi acum treizeci şi cinci de ani! Valea Vodiţei pogora spre Dunăre sporindu-şi lumina şi răscolind pădurile cu răcoarea vântului de după-amiază. O mireasmă tare de frunză crudă îmi răzvrătea nările şi mă trăgea în susul drumului de ţară, semănat cu bolovani. Nici ţipenie primprejur. Li numai câteva clipe mă strămutasem pe alt tărâm, al curgerilor repezi şi prefacerilor încete, unde omul se ţine în pas cu ritmurile lui Dumnezeu. Nu aveam nici o idee de cât de departe ar fi ruinele. După întâiul cot am dat de câteva case; am strigat, am bătut in gard, dar numai câinii mă zăpaiau amarnic, de pază nu numai gospodăriilor, ci şi cimitirului de alături, ale cărui morminte erau parcă săpate în piatră. Dincolo de apă se zărea o prisacă, din cele purtate ici-colo, de-a lungul verii, dar albinele păreau lăsate pe seama florilor. Stârnită de lătratul câinilor, o femeie răsări de după grădina din vale, cu o vacă de funie.
- Acolo-i mănăstirea, întinse ea o mână atât de zbârcită încât îmi venea s-o sărut Treci apa pe punte şi ocoleşti casa. E o casă acolo, lângă sfânta mănăstire.
Femeia le zicea ruinelor mănăstire, simplu, ca şi cum colţul de zid ce se zărea la poala codrului ar fi fost o turlă cu clopote vii. In cugetul ei nu se dărâmase nimic,
- Blagosloveşte, părinte, zisei eu aşadar, fără să aştept răspuns, mai mult voind să mă încredinţez că sunt treaz.
- Dumnezeu, răspunse arătarea.
Vorbea cu ochii mai mult decât cu buzele. în fapt, răspunsul era tot atât de după tipic ca şi salutarea.
- Cum te numeşti, cuvioase?
- Agaton păcătosul.
- Agaton înseamnă bun.
- Bun e numai unul Dumnezeu, vorbi bătrânul, din Scripturi; rău e pământul, că mă ţine, adause el dintr-ojjsîpire de graiuri.
- Trebuie ca eşti tare bătrân, părinte. De câri'efte nevoieşti prin părţile acestea?
- Vârstele mele sunt ca ale copacului, oftă sihastrul subţiind un surâs veşted, ale ierbii sub coasa de octombrie, nu le poţi număra decât după ce le-ai tăiat. Eu încă stau drept şi nu sunt în stare a mă socoti pe dinlăuntru. Dai- dacă ar fi să mă măsor cu zidurile acestea, trebuie sa ştii că temeliile lor au crescut sub ochii mei.
- E cam mult, cuvioase, ridicai eu sprâncenele. Sunt de-atunci vreo şase sute de ani!
- Şi unu, ridică el degetul arătător. Atunci am isprăvit noi de zidit mănăstirea, după nouă ani de trudă. Atunci am sfinţit-o. Atunci a venit vodă şi a lăcrămat. A căzut lacrima domnului aici, la piciorul sfântului prestol, între doua lespezi, unde vezi că a răsărit mai târziu lujerul acesta. Nu ştiu ce fel de iarbă este. Nimeni n-a ştiut cândva. Înfloreşte o dată pe an, în noaptea sfântului Procopie, şi se scutură dimineaţa de istov, când prinde şi luna a se scutura de raze. Şi cum nu ştii de lumina lunii unde s-a risipit, aşa nu poţi pricepe ce se face cu lacrimile lujerului: se topesc atingând pământul.
Buruiana nu mă prea interesa. încercai să ispitesc mai la faţa lucrurilor:
- Care era numele adevărat al voievodului?
- Numele lui după dreptate era Vlaicu. Aşa-i zicea norodul.
- Vladislav îl porecleau doar boierii la divan şi diecii în hrisoave.
- Cuvioşia ta cum îl numeai?
- Cum îi spunea toată lumea.
- El 1-a adus pe sfinţitul Nicodim in Ţara Românească?
- Pe stareţul Nicodim nu 1-a adus nici Vlaicu, nici frate-său, Radu Negru. Pe cuviosul Nicodim 1-a adus vântul. întâmplarea vrei să spui.
- Voia lui Dumnezeu vreau să spun, zise bătrânul ceva mai apăsat. Duhul, care suflă unde vrea, uneori chiar prin gurile potrivnicilor.
Bătrânul se uita necontenit la mine şi mă văzu că tremur.
- Te-ai udat la picior, zise el gospodăreşte, şi o să tragi răceală.
Descalţă-te! Nu ai de ce te teme. Aşa. Da-mi încălţările să le pun la soare. Zidul e gros şi umbra răcoroasă.
Rămăsei desculţ şi mă simţeam bine cu tălpile de-a dreptul pe pământ, ca un adaos de încredinţare că torul e aievea. Bătrânul se mişcase de lângă zid şi băgai de seamă că iarba, despicată de poala dulămii, se închidea la loc în urma paşilor lui, ca apele pe călcătura corăbiei. Mersul nu lăsa nici un semn.
- Adevărat o fi, păruite, zisei eu uilâncju^mă în altă.parte, adevărat o fi că sfântul şi-a aruncat rasa pe Dunăre şi a plutit pe ea ca pe o luntre?
- Nu-i adevărat, răspunse bătrânul, Nicodim era în stare de mari hotărâri şi repezi, dar nu era trufaş. El nu-L putea ispiti pe Dumnezeu pentru o astfel de minune.
- Dar întâmplarea cu turcoaica aceea frumoasă o fi adevărată?
- Pe asta o ştiu de la un ucenic al lui, cu numele Ioachim, fost fecior de casă al lui Radu Negru pe vremea când acesta era ban al Severinului şi stătea de straja la hotarul stăpânirii ungureşti. Păgânii agarieni îşi împingeau cu mare putere stăpânirea spre miazănoapte şi mare scârbă făceau printre creştini. Dacă turcoaica aceea bogată, de care e vorba, n-a izbutit să-1 ademenească pe cuviosul Nicodim cu palatele şi farmecele ei, 1-a închis într-o geamie, să stea acolo singur şi flămând până ce va mărturisi că Allah este singurul Dumnezeu, iar Mahomed - profetul lui. Procleţii ştiau şi ei că slăbirea insului, ca şi a neamurilor, se face dinlăuntru în afară şi câ acel bărbat cu viaţă sfântă va să le pună-n cale mari şi puternice zăgazuri duhovniceşti. Să nu crezi cumva că ava Nicodim ar fi fost o puţinătate de om, din cei pe care-i suflă vântul prin păiş. La vremea când l-am cunoscut eu era bărbat în puterea cuvântului, înalt, cu părul negru, despicat pe creştet, şi barba adunată din laturi peste firul curgerii. Ochii îi erau ca două piroane cu mărgăritare-n vârf, răzbite în partea de dincoace a sufletului; potopiţi asupră-ţi, te făceau mic şi ascultător, dar de ţi se strecurau pe sub gene, te prindeau prieten şi tovarăş de drum. Pe sub dulama aspră i se ghicea trupul bine alcătuit. îi pria postul, şi puţinul pe care-1 mânca t se lipea de sânge. Cam arar făpturile care să fie atât de întregi la minte, la suflet şi la trup. Când se apuca sfântul să zidească cu mâna lui, parka toată vârtutea dinlăuntru i se aduna în braţe şi ardica pietrele din râu cum ar fi cules nucile toamna. Dacă s-a făcut el scăpat din geamia aceea
după mai multe săptămâni de nemâncare şi nebăutura, atunci să ştii că cu sufletul, nu cu pumnii a sfărâmat el zăvoarele şi tot cu sufletul a alergat spre malul Dunării, unde era priponită o corăbioară cu catarg, a banului Radu Negru. Ca unui ce vieţuise la Sfântul Munte, cuviosul Nicodim avea ştiinţa pânzelor şi i-a fost uşor să le ridice în bătaia vântului dinspre miazăzi şi să le dezlipească de ţărm. Dar agarianca aceea, prinzând de veste şi încinsă fiind de patimă, a suflat cu mare aprindere spre corabie şi flacăra, ajunsă pe Dunăre ca o limbă de balaur, a făcut pânzele scrum, lasându-1 pe fugar în bătaia valurilor. Atunci sfântul şi-a scos rasa şi a prins-o de catarg, ştiind el că flacăra n-o poate nimici. Ajuns insă pe la mijlocul Dunării, acolo unde vâltorile sunt mai învolburate şi mai pline de primejdie, s-a stârnit un vânt puternic de la apus, dinspre partea ungurească, şi i-a aşternut catargul la faţa apei, rupându-i legăturile şi întorcând coama valurilor peste buza corăbiei. Sfântul s-a aşternut pe rasă şi a plutit pe ea până la ţărmu I de dincoace, unde se varsă apa Vodiţei în Durtăre.
- Aşadar, ceva tot e adevărat din ce se povesteşte, zisei eu, străduindu-mă să pătrund în toate tâlcurile istorisirii.
- Adevărul e numai acesta pe care ţi-1 spun eu, ca unul ce am hait acele vremuri şi l-am aflat în chip nemijlocit, răspunse bătrânul cu oarecare ascuţime.
Pe mine tocmai asta tindea să mă scoată din sărite. 11 ascultasem cu toată luarea aminte, spusele lui se legau după o anume rânduialâ, eram gata să primesc acele adevăruri aşa cum mi se arătau, dar nu şi chezăşia lor. De câte ori călugărul se implica pe sine însuşi în istorisire, ca unul ce văzuse, auzise, fusese de faţă, mi se părea ca mintea li lunecă de pe bârnă, aşa cum îmi scăpase mie piciorul de pe piatră, cu deosebirea că eu îmi dădeam seama, iar el nu. Mă hotărâi să-1 întâmpin mai de-a curmezişul.
- Dar sfinţia ta ce căutai, părinte, prin aceste locuri?
- Cum ce căutam? se răsuci el şi ochii-i scânteiară mai abitir. Eram acasă la mine. Eu vieţuiam aici, nepoate, din vremuri pe care ţinerea de minte le scapă printre degete şi nu le mai află-n pulberi. Şi nu eram singur. Patruzeci de pustnici trăiau adăpostiţi în patruzeci de peşteri
ale acestui munte şi nu ştiau unul de locul celorlalţi. Numai o dată-n an, la Paşti, ieşeam fiecare din bârlog şi ne adunam laolaltă în poiana de lângă Brâna Caprelor, unde ne spovedeam unul altuia, ne cuminecam cu Sfintele Taine, cântam cântare Domnului până răsăreau stelele şi iar ne despărţeam, fără să ne căutăm şi fără să ne ştim. Trăia fiecare cu pacea lui şi de se întâmpla ca la anul să fie vreunul lipsă, cunoşteam că va fi fiind bolnav ori va fi murit şi ne rugam pentru el. Pravila aceasta o moşteneam de la cei ce se nevoiseră înaintea noastră, ei de la alţii şi aceia de la alţii şi alţii, până din vremea când Dumnezeu umbla cu Sfântul Petru prin părţile noastre şi presăra floare creştinească în paturile de nuntă; bărbatul însemna aşternutul muierii cu semnul crucii şi se năşteau prunci gata botezaţi, dintre care nu lipseau cei cu râvnă pentru viaţa pustnicească. Binecuvântaţi fie părinţii ce ne-au odrăslit! Pogoram dintr-un veac şi urcam în altul trecând văile Domnului cu rouă pe glesne. într-o asemenea noapte de Paşti, ne-am pomenit cu ava Nicodim în poiana de la Brâna Caprelor. S-a rugat cu noi, pe urmă ne-a grăit din Scriptun şi, făcându-ne la toţi metanie, ne-a zis: „Iată acum ce este bun şi ce este frumos fără numai a locui fraţii împreună. Hai să ridicăm mănăstire după pravila Atonului şi să aşezăm într-însa viaţă de obşte, ca în mare cumpănă se află ţara aceasta şi cere strajă veghetoare la hotarele ei duhovniceşti. Vodă Vlaicu şi-a deschis vistieria şi ce n-or ppiţiidi meşterii vom dura cu mâinile noastre. Hai!...". K4are putere-n cuvânt ave,a,omul acela! Ne-am lăsa t peşterile pe seama urşilor şi am coborât cu el pe râul Sfânta până uncie apele i se împreună cu ale Vodiţei şi acolo, adică aici, am aşezat temelii şi am ridicat mănăstire de piatră...
- Cum se vede şi astăzi, scăpai eu vorbă răutăcioasă.
- Ce se vede astăzi e semnul blestemului, se întunecă el.
- Eu gândeam că al nepriceperii, părinte.
- Nu, nu. Locul fusese bine ales, râul curgea pe alături de mănăstire şi doar mai târziu şi-a abătut matca pe grumazul zidirii. Noi am pus mâna pe sape şi lopeţi să împingem apa în vadul ei cel vechi, dar stareţul ne-a oprit zicând: „Ieri am fost în pădure şi am auzit o vietate gemând şi apropiindu-mă am văzut o broască în gura unui şarpe. Am certat şarpele cu semnul crucii şi el a slobozit vietatea şi s-a dus". „Bun lucru ai făcut, avo", am zis noi. „întristat e sufletul meu, fraţilor, a zis el, că broasca aceea n-a mai fost broască adevărată, ci se ţâra ca o ţestoasă fără ţeastă, din pricina spaimei. Dacă râului acestuia i-a căşunat să-şi deschidă gura pe trupul mănăstirii, oricât am încerca noi să-1 abatem, el va veni la locul pe care şi 1-a ales, căci înfricoşaţi' sunt puterile firii; poţi să le stai împotrivă, dar pururea vei fi urmărit de spaime, ca imul ce te bănui pândit de răzbunarea stihiilor". „Asta nu poate fi pe de-a-nlregul adevărat, avo, am îndrăznit eu a zice. Nouă ni s-a dat stăpânire asupra pământului şi va să-1 supunem pe seama
trebuinţelor noastre". „Bine, a grăit stareţul; mie mi s-a făcui dumnezeiască năzărire să purced într-alt loc şi să ridic mănăstire noua. Voi, fraţilor, veţi merge cu mine, iar sfinţia ta, părinte Agaton, ca unul ce-mi eşti ucenic mai apropiat şi ai îndrăzneala asupra primejdiilor, vei rămâne nâstavnic aici şi-ţi vei aduna ucenici şi vei cârmui locul acesta în veac". Aşa am rămas singur, după ce stareţul Nicodim şi toţi părinţii ceilalţi şi-au strâns buclucurile pe cai şi au plecat cântând către vărsarea Motrului şi apoi la Tismana. E mult de-arunci.
Sihastrul tăcu, cu ochii pierduţi în timp. Eu mă aşezasem pe o piatră şi-mi purtam privirea împrejur, aiznindu-mă să-mi închipui cum va fi arătat biserica la vremea când părintele Agaton pretindea că a fost stareţ aici. îmi părea rău că nu am ştiinţa celor ce se uită la o asemenea rămăşiţă şi scriu apoi cu tibişirul chipul foarte adevărat al zidirii de altădată, cât de groşi îi erau pereţii, câte turle a avut şi unde, dacă fusese sau nu împodobita cu zugrăveli şi câte altele. Dacă aş fi ştiut cât de puţin din toate acestea, puteam acum să-1 încurc pe bătrân, să-1 prind cu minciuna, să nu mă mai creadă prost sau cel puţin să-1 fac a-şi da seama că mintea lui e pe undeva subţiată. Din ceea ce însă vedeam eu nu era nimic pe care să nu-l ştie şi el, poate chiar ceva mai mult. Biserica, cu altarul nu la răsărit, ci spre miazănoapte, fusese durată din pietre de râu legate prin mortar puternic, aşa cum nu se mai poate face astăzi. Ceea ce le dădea ruinekir o anume măreţie era peretele dintre naos şi pronaos, rămas aproape întreg,;cu uşă largă la mijloc, arcuit peste pereţii de abia rămaşi la faţa pământului, mâncat pe deasupra de izbeliştile vremii, ca o coroană ruginită pe un craniu de voievod. Cineva pusese lângă intrare o cruce de piatră cu o inscripţie rămasă pe jumătate: „Ridicatu-s-a această sfântă cruce pe locul unde a fost mănăstirea...". Şi de aici nu se mai putea citi nimic, slovele fiind roase de vânturi şi ploi. Crucea trebuie să fi fost cu peste cinci sute de ani mai tânără decât mănăstirea căreia voia să-i stea mărturie, şi nu fusese în stare sâ-i păstreze măcar numele. Mai devale, spre apa Vodiţei, se vedeau urmele chiliilor în care vieţuisera călugării lui Nicodim. Nici o urmă de cimitir, nici o piatră de mormânt. Părinţii se rânduiseră sa moară prin alte părţi, lăsându-i mânăstirii privilegiul de a se îngropa singură, împânzită de lună şi fâmâiatS de ceţuri, asemenea ciobanului singuratic. Aş fi fost curios sa ştiu măcar dacă stareţul Agaton izbutise să-şi adune ucenici şi l-aş fi întrebat cum se chemase unul dintre ei, al cărui nume l-aş fi găsit săpat din cui pe o cărămidă. Ceva-ceva ar fi grăit cât de puţin, dar totul era acum tăcere şi pustiu, prăbuşire şi uitare, iarbă şi somn, după o lege căreia numai bătrânul acesta nebun cuteza să i se pună tăgadă.
- Aşadar, părinte, mpsei eu tăcerea, trebuie să înţeleg că blestemul a început odată cu plecarea stareţului Nicodim. Bătrânul părea că nu mai are chef de vorbă. Se întorsese lângă zidul cel înalt şi şedea tot rezemat, ca la început, dar ochii i se micşoraseră mult şi priveau lumina soarelui pieziş. într-adevăr, umbrele serii aruncau sute de punţi peste râu şi se făcea răcoare. Mă gândeam să mă încalţ.
- Pricep unde cauţi a bate, zise el într-un târziu. Ia-o cum vrei, mie mi-e totuna. Lucrurile se leagă între ele. A plecat Nicodim şi am rămas singur. în singurătatea mea a venit îngerul. S-a dus îngerul şi iar am rămas singur. Mi-am agonisit câţiva ucenici, dar cine vrea să se mântuiască lângă un stareţ blestemat? Mă împuţinasem de tot şi-mi venise vremea să mor şi nu puteam muri. Părinţii au auzit odată nişte ţipete de pasăre venind de sub streaşină bisericii şi, uitându-se, au văzut un pui de lăstun spânzurat cu un picior de marginea cuibului şi bătând pereţii cu aripile. Maică-sa lipise acolo, printre paie şi pleavă, un firicel de lână, dar nu-1 încheiase de tot în ţesătura, firul se făcuse ca un laţ. Când a venit vremea de zbor, ea şi-a scos puiul la pragul văzduhului, s-a rotit de mai multe ori şi 1-a îndemnat apoi să se arunce. Asta fusese tot. Din puiul acela n-am fost în stare să facem, noi toţi, o pasăre. I se rupsese piciorul din şold, iar gheruţele se chirciseră adunate-n încheietură. Se ţâra ca un olog, sprijinindu-se-n'pene. Aripile îi erau bune, dar fără de nici un folos. Dacă i-ai luat lăstunului picioarele, i-ai luat zborul, iar dacă i-ai luat zborul, i-ai luat hrana, căci el vânează numai în văzduh, din vârful săgeţii. Părinţii l-au lăsat să moară de foame, în iarba din ogradă, unde încă mai trăia o broască spăimită, cu dinţii şarpelui însemnaţi în spinare. Atunci s-au ridicat ucenicii şi şi-au pus tărhatele pe catâri şi s-au slobozit spre Topolniţa. Am rămas singur.
- Ai pomenit, părinte, de un înger, zisei eu cu gândul că de acum bătrânul nu-mi mai scapă. Prea trecuse repede peste acea presupusă întâmplare spre a nu-mi da de bănuit că se fereşte de o capcană. Fără doar şi poate, sihastrii] era un mare şiret, cunoştea multe, dar ştia de minune să se şi prefacă. Ai pomenit de un înger, părinte, şi nu m-ai lămurit ce era cu el.
- Ingerul a venit la vremea când eram foarte singur, răspunse el cum nu se poate mai firesc, ca şi cum ar fi vorbit de un oarecare pădurar, întâi m-am pomenit cu el într-un colţ al altarului, lângă firida proscomidiei. Şedea cu spatele la mine şi făcea cădelniţa. Punea tămâie pe cărbuni şi apoi nu sufla cum se suflă, ci se ridica puţin în aer şi-şi bătea aripile ca un apucat, stârnind scânteile. Se înălţa nor bogat din căţuie şi el părea a se piti pe după fumegare-a miresmelor, cum se pitesc copiii când se joacă de-a v-aţi ascunselea. „Du-te şi lasă-mă în pace, i-am zis, cădelniţa mi-o iac singur." A pierit, dar a doua zi a venit iar. N-a mai făcut cădelniţa. S-a aşezat pe marginea prestolului şi-şi flutura un vârf de aripă pe deasupra potirului, pândind o muscă să nu cadă-n Sfântul Sânge. Eu, cu ochii pe carte, nu văzusem musca şi mi-am zis că bun lucru face el, că mare păcat ar fi fost să cadă spurcăciunea în potir şi mare osândă mi-aş fi luat, dar nid n-am suferi t să mi se amestece el în slujbă. L-am alungat şi am acoperit potirul cu un procovăţ.
- Părinte, o fi fost drac în chip de înger luminat.
- Nu, nu era drac.
- De îndată ce te supăra...
- Era mi înger zburdalnic, răzleţit pesemne din ceata iezilor lui Dumnezeu. Nu semăna nici cu cel ce i-a binevestit Fecioarei şi nici cu cel ce i-a descoperit cuviosului Pahomie pravila călugăriei, dar era înger adevărat, numai că avea apucături de năzdrăvan. Purta un zâmbet frumos la cheotorile gurii, iar bucla de pe creştet i se revărsa pe frunte ca un zbenghi. Zi de zi da buzna pe lângă mine, ca un ghem de flacără albă, închipuind tumbe prin biserică şi făcându-se că mă
ajută, aci mucărind o lumânare, aci suflând un păianjen, aci fugărind un liliac nărăvit la anafura. Cu liliecii mai ales îşi făcea el de lucru şi-I alerga prin turle ca un dulăiaş mâţele Sfintei Vineri. L-am mustrat o dată, de două ori, de zece ori, şi el se făcea tot mai răzgâiat şi-mi umplea liniştea cu năzbâtii, că mi se făcuse lehamite şi-L rugam pe Dumnezeu să-şi cheme sluguşoara la^aite ascultări. Toate merg până la o vreme. Odată îi făceam o scrisoare cuviosului Nicodim, care, în sfârşit, ajunsese la noul loc al dorului său şi punea temeliile Tismanei. Scriam în curte, la umbră, şi m-am pomenit cu îngerul adiindu-se din văzduh. „Du-te, i-am zis, că am treaba"'. Mi s-a aşezat pe umărul drept, uşor şi cald ca o pasare de noapte. Am scuturat din umăr, el s-a mutat pe celălalt. Am scuturat şi din acela, stâlcind în pană câteva slove. El mi s-a lipit de-a dreptul pe grumaz şi şedea acolo şi mi se uita peste umăr la ce scriu. Ca să nu-mi pierd şirul gândurilor, l-am răbdat, n-aveam ce-i face, nu voia să asculte. Când am isprăvit şi mi-am pus iscălitura, el mi-a sărit de pe grumaz, a făcut un rotocol prin aer şi cu vârful aripei mi-a vânturat cenuşă peste scrisoarea umedă, chipurile s-o usuce. Mi s-a părut atunci - Doamne, mi s-o fi părut, ori aşa a fost? - că vreo câteva cuvinte se întinaseră şi curgeau lăbărţate de sub pulbere. O mânie de foc mi-a cuprins sufletul şi am strigat: „îngere, să nu mai zbori!...". Odată am văzut că i se schimonoseşte faţa - faţa aceea cu zbenghi şi plină de surâs - şi că se prăbuşeşte-n iarbă. „Preote, să nu mai mori!" a strigat el cu mare tristeţe. Nu-1 mai auzisem niciodată vorbind. îşi adunase aripile în faţă şi cerca să se proptească în ele, dar cârjile şchiopătau şi-1 poticneau şi până la urmă a pierit în jnepeni, zbătându-se ca o pasăre jertfită. De atunci nu l-am mai văzut şi de atunci îl caut şi nu-1 găsesc şi-l
aştept şi el nu vine şi eu nu pot muri.
Arătarea îşi întinsese palma osoasă pe zid şi grebăna molozul dintre pietre, ca şi cum voia să-I macine cu unghiile.
- Părinte Agaton, nu ştiu ce-mi veni mie să-i zic, dacă s-ar întâmpla să dai vreodată de îngerul acela, ai fi în stare să-1 ierţi?
- îngere, poţi să zbori! i-aş zice şi i-aş cădea în genunchi poţi să zbori!
în clipa aceea mă prinse vechea mea suferinţă. îmi sângerau spetele umerilor şi mă dureau. Bătrânul ar fi fost singurul martor al chinului meu de taină. îmi scosei cămaşa, să-i arăt urmele roşii, dar deodată mă simţii parcă fără trup şi ruinele Vodiţei mi se îndepărtau la faţa pădurii, sub o fâlfâire de aripi.
- Preote, poţi să mori! îi strigai din văzduh
Şi mă prăbuşii la marginea zidului. îmi dusei palma la umeri. Nu mă mai durea nimic, dar ştiam acum că mântuirea mea fusese de numai o clipă, atât cât să pot dezlega din blestem o fiinţă omenească. Împrejur, nimeni. Bătrânul, alături, se făcuse ţărână. Amurgul tăcea solemn. îmi luai cămaşa subsuoară şi pornii iar în lume, cu semnele rănilor mele, tuturor să le arat şi nimeni să nu creadă.

Cozia/29 iulie 1974
Ana